Asceza familiei
Mănăstirea este o alegere
foarte bună, atât pentru un tânăr, cât și pentru o tânără. Nu degeaba afirmă
Sfântul Ioan Gură de Aur că mai bine este să trăiești feciorelnic decât să te
căsătorești. Dar între a trăi feciorelnic și mănăstire nu se poate pune semnul
egalității! Din simplul motiv că a trăi feciorelnic o poți face și în lume, nu
acesta este sâmburele vieții monahale!
Nu trebuie să confundăm, așadar,
mănăstirea cu traiul feciorelnic! Că au același numitor comun – castitatea,
curăția -, aceasta este cu totul și cu totul altceva. Însă a merge la mănăstire
trebuie să vină dintr-o dorință nebună de a-L urma pe Hristos. Și aceasta se naște
din iubirea profundă și nemincinoasă față de Hristos. Dintr-o credință
încununată de fapte bune și ascultare. Din iubirea și ajutorarea semenilor, din
tăierea mândriei și a ego-ului personal. Tu, ca persoană, nu trebuie să te mai
pui pe primul loc, să-ți acorzi întâietate, ci să te gândești și să te rogi, în
primul rând, pentru ceilalți, pentru cei din jurul tău. Să petreci timp
îndelungat în rugăciune pentru semeni, pentru bunul mers al vieții!
Alegerea mănăstirii nu trebuie să vină
dintr-o decepție, neîmplinire personală, socială sau sentimentală. Pentru că,
atunci, te vei minți amarnic! Și când te minți, toate ordinea ta interioară va
fi zdruncinată, în sens negativ! Și vei avea de suferit, nu-ți vei găsi locul,
vei fi dus de val, la voia întâmplării, călăuzit de vrăjmașul cel nesuferit al
creștinului ortodox. De aceea, De aceea, trebuie să fim atenți la chemarea
noastră: suntem sau nu făcuți pentru mănăstire? Suntem sau nu făcuți pentru
căsătorie? Această chemare o aflăm, lămurit, în rugăciune, în sfaturile
Sfinților Părinți, în sfaturile Părinților noștri duhovnici, de care trebuie să
facem smerită ascultare. Pentru că un Părinte duhovnic este, pentru fiul său
duhovnicesc, precum Dumnezeu-Tatăl: are atâta iubire pentru noi și atâta înțelepciune, venită prin harul
preoției, încât măcar pentru aceasta trebuie să-i respectăm sfaturile.
Părintele duhovnic este, pentru fiul său duhovnicesc, precum Iisus Hristos:
prietenul sufletului nostru, care bate, cu vorbe de mângâiere, înțelepte, cu
vorbe de încurajare, la ușa sufletului nostru. Trebuie doar să-i deschidem, să
lăsăm să pătrundă în noi duhului cuvântului bun, pe care îl primim în mod
gratuit. Trebuie doar să ne întrebăm, să cercetăm, să credem, să ascultăm și
vom afla, negreșit, răspunsul.
Un
alt factor comun vieții de mănăstire, călugăriei, și vieții de familie îl
constituie ASCEZA, existența
sănătoasă a familiei articulându-se și ea pe acest exercițiu al sufletului și
al trupului. Cum? Lucrarea mea vă va da, cu siguranță, un răspuns avizat. Ea se
structurează în două părți, prima parte prezentând familia și tot ceea ce
presupune acest concept: definiție, trăsături, tipologii, scop, datorii,
probleme ce apar și rezolvarea acestora, educație. Partea a doua a lucrării
este dedicată unei scurte analize a ascezei în familiile creștin-ortodoxe, a
vieții spirituale.
Scopul lucrării mele este acela de a
arăta cum tânărul credincios poate să-și întemeieze, în adevăratul sens al
cuvântului, o familie sănătoasă, care este familia creștină, a cărei putere
izvorăște din deplinătatea vieții trupești și duhovnicești, care permite
viețuirea după poruncile dumnezeiești în toate privințele, mai ales în ceea ce
ține de familie, familie care se constituie, pentru orice ortodox, într-o arcă
a mântuirii.
Lucrarea caută să descopere și să
reevalueze diverse principii și legități ale unei psihopedagogii creștine,
printr-o prezentare diacronică a particularităților de vârstă și a dezvoltării
puterilor sufletești ale copilului și adolescentului, precum și diverse metode,
procedee și ”strategii” duhovnicești utile în cultivarea și dezvoltarea
puterilor sufletești ale omului, în perspectiva realizării idealului creștin
suprem, asemănarea cu Dumnezeu. Am abordat, în acest sens, problema chemării
comune spre schimbare, adresată fiecăruia în parte, de a-i fi sprijin celui de
lângă sine, în vederea renașterii în Duhul Sfânt, prin lepădarea de sine și
iubirea față de celălalt, astfel încât cei doi să devină o nouă și unică
ființă. Fiecare membru al cuplului trebuie să-l ajute pe cel sau pe cea de care
indisolubil și-a legat viața, spre a se ”naște” din realitatea sa personală și
spirituală și să-și afle adevărata ființă, să-și afle ipostasul autentic[1].
Am redactat această lucrare într-un stil
academic, bazat pe izvoare și lucrări de referință, notele bibliografice fiind
așezate în subsolul paginilor, iar lista detaliată a operelor folosite, cel
puțin a celor cunoscute de noi până azi, am socotit potrivit a o așeza la
sfârșitul lucrării, într-o secțiune specială.
Desigur, lucrarea mea nu va putea
răspunde tuturor întrebărilor pe care le ridică o astfel de temă, însă este un
punct de plecare, o cale ce va rămâne deschisă oricăror opinii ce vor aduce o
soluție viabilă în rezolvarea problemelor a-morale familiale: divorțuri,
certuri, uniuni consensuale, educația religioasă greșită dată copiilor mici și
adolescenților etc..
PARTEA I – DESPRE FAMILIA ORTODOXĂ
A. DEFINIȚIA FAMILIEI
Familia creștină este o icoană a iubirii
intratrinitare, de aceea se mai numește ”mica biserică” sau ”biserica de
acasă”. Tatăl și mama își asociază iubirea și și-o răsfrâng asupra copilului.
Tot așa se întâmplă și în Biserică, unde oamenii se unesc prin Duhul Sfânt și
prin Trupul și Sângele lui Hristos într-un singur trup[2].
Cea dintâi familie a fost întemeiată în
Rai, având ca Arhiereu și martor pe Însuși Dumnezeu, pentru a se sublinia,
astfel, marele rol pe care îl are familia, pentru a se arăta la ce demnitate a
ridicat-o Creatorul și ce misiune deosebită i-a încredințat[3].
După învățătura Sfintei noastre
Biserici, familia este un așezământ dumnezeiesc și temelia vieții de obște. Ea
se întemeiază prin căsătorie, adică prin unirea dintre un bărbat și o femeie,
binecuvântată de Dumnezeu în fața Sfântului Altar al oricărei biserici
ortodoxe. Hristos întărește legătura căsătoriei dintre bărbat și femeie,
înălțând-o, din ordinea naturii, în ordinea harului, învăluind-o, prin
participarea Sa la nunta din Cana Galileii, în ambianța harică ce iradia din
Persoana Sa. Acolo a săvârșit prima minune, prin puterea Sa dumnezeiască, și
dând perechii ce se căsătorea să bea din vinul iubirii, arătând, astfel, că
începe înălțarea vieții omenești, în ordinea harului și în iconomia mântuirii,
de la întărirea și înălțarea căsătoriei. În felul acesta, Taina unirii
indisolubile dintre un bărbat și o femeie, ca unire care se spiritualizează
într-o tot mai adâncă comuniune, este Taină în Hristos. ”Taina aceasta mare
este; iar eu zic, este Taină în Hristos și în Biserică”, spune Sfântul Apostol
Pavel (Efeseni 5:32). Unirea lor în
Hristos este o ”mică biserică”, după cum arată Sfântul Ioan Gură de Aur:
”Căsătoria este un chip tainic al Bisericii. Când cei doi se unesc în
căsătorie, ei nu mai sunt ceva pământesc, ci chipul lui Dumnezeu”.[4]
B. CARACTERISTICILE FAMILIEI
Familia este cea mai importantă celulă
din trupul bisericesc[5],
este piatra de temelie a bisericii. Ea trebuie să posede unele semne și
trăsături specifice Bisericii, precum:
1.
prin
Taina Căsătoriei, familia se sfințește cu harul Sfântului Duh, așa precum se
sfințește tot ce intră în Biserică;
2.
ea
trebuie să se întemeieze pe iubirea reciprocă a membrilor săi;
3.
este
locul de întâlnire în rugăciunea comună a soților și a copiilor;
4.
una
din condițiile obligatorii este legătura cu Biserica locală, iar prin ea și cu
cea Universală;
5.
familia
trebuie să devină locul în care membrii săi se luminează, se înțelepțesc cu
Cuvântul lui Dumnezeu prin citirea Evangheliei și a Sfintei Scripturi, prin
inițierea în scrierile Sfinților Părinți și a rânduielilor bisericești;
6.
familia,
în totalitatea ei, și fiecare membru al său, în parte, trebuie să fie educată
în acceptarea voii dumnezeiești, după cum auzim și la Sfânta Liturghie: ”pe noi
înșine și toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm”;
7.
familia
este locul în care se realizează faptele iubirii ale fiecărui membru în parte
și a tuturor laolaltă.
1.
ÎNSUȘIRILE
FAMILIEI CREȘTINE
Însușirile familiei creștine se desprind din învățătura Sfintei
noastre Biserici despre căsătorie și acestea sunt:
-
dragostea
și buna învoire dintre soți, căci numai în măsura în care domnesc pace și buna înțelegere
există șansa ghidării copiilor către virtute;
-
curăția: soții să nu fie în apropiată înrudire
trupească și sufletească;
-
sfințenia: familia trebuie să fie binecuvântată prin
Taina Sfintei Cununii;
-
trăinicia,
indisolubilitatea:
căsătoria se face pentru toată viață, căci ”ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu
despartă” (Matei 19:6), și iarăși:
”femeia să nu se despartă de bărbat. Iar dacă s-a despărțit, să rămână
nemăritată sau să se împace cu bărbatul său; tot astfel, bărbatul să nu-și lase
femeia” (I Corinteni 7:10-11).
- Unitatea o creează puterea harului Duhului Sfânt (Matei 19:9) care se dă prin Sfânta Taină
a Cununiei. De aceea, Mântuitorul, referindu-se atât la momentul creației, cât
și la puterea Duhului Sfânt, a spus: ”Ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu
despartă” (Matei 19:4-6).
În afară de moartea trupească, Sfânta Biserică îngăduie desfacerea
legăturii dintre soți – divorțul – numai din pricini morale asemănătoare morții
trupești, cum sunt: necredincioșia (adulterul) sau alte legături trupești
neîngăduite[6];
-
Egalitatea.
În familia creștină,
femeia este soție și împreunălucrătoare cu bărbatul, în toate. Creștinismul a
așezat femeia în toată vrednicia ei de ființă creată ”după chipul lui
Dumnezeu”, precum spune Sfântul Apostol Pavel: ”Nu mai este parte bărbătească
și parte femeiască, pentru că voi toți una sunteți în Hristos Iisus” (Galateni 3:28). Astfel, creștinismul a
arătat, pentru prima dată, că femeii i se cuvine aceeași prețuire ca și
bărbatului;
-
familia
are un caracter eclezial, fiind primul tip de biserică în care copilul
vede lumina zilei și primește cele dintâi noțiuni religioase. De aici,
însemnătatea atmosferei religioase în familie, pe care copilul o va respira
încă din momentul concepției, părinții trebuind să-și privească fiii ca pe
niște persoane chemate la desăvârșire, educându-i ”în învățătura și cercetarea
Domnului” (Efeseni 7:1-4; I Corinteni 3:20-21);
-
comunicarea,
care este cheia
reușitei educației creștine, capacitatea de a primi și de a transmite reciproc
informații, de a empatiza, de a te pune în locul celuilalt.
Ingredientul esențial al comunicării, într-o familie, este acela de
a-l asculta pe celălalt.
2.
FAMILIA
– CADRU AL DESĂVÂRȘIRII CREȘTINE[7]
Grija supremă a soților este de a-și da
reciproc sprijinul în lucrarea de mântuire. Fiecare soț trebuie să aibă ca
ideal de viață desăvârșirea sa și a celuilalt, grija necontenită de dobândire a
mântuirii casei sale. Iar, în cadrul acesteia, preocuparea pentru suflet
trebuie să fie superioară grijii față de trup.
Întreaga viață a soților trebuie să
urmărească a obține, prin faptele lor, bunăvoința și binecuvântarea lui
Dumnezeu.
Familia este, în concepția hrisostomică,
o școală a deprinderii virtuților de către soți, mediul desăvârșirii creștine.
La temelia vieții de comuniune, rădăcina existenței noastre sufletești trebuie
să fie gândul curat, care este ”pricina tuturor bunătăților”[8].
Calea spre desăvârșirea creștină, spre
asemănarea cu Dumnezeu, este calea virtuților. Viața de familie trebuie să se
conducă, de la început, după virtuțile creștine: credință, frica de Dumnezeu,
înfrânarea, paza gândurilor, îngăduința necazurilor, nădejdea, blândețea,
smerenia și nepătimirea.
Pentru Sfântul Ioan Gură de Aur, a fi
virtuos înseamnă a trăi, prin viața aceasta, bunurile viitoare, a disprețui toate
cele omenești, a te gândi, în fiecare clipă, la cele viitoare, a nu rămâne
uimit de nimic din cele de aici, a ști că toate cele omenești sunt umbră și vis;
înseamnă a fi nesimțitor față de lucrurile din viața aceasta, ce vatămă
mântuirea sufletului, a trăi numai pentru cele duhovnicești și a le săvârși
numai pe acelea.
Viața de familie trebuie să fie o școală
a deprinderii virtuților, o viață de post, milostenie, rugăciune. Pe calea
săvârșirii virtuților, înțelegerea soților și pacea dau căsătoriei caracterul
ei de loc al desăvârșirii, de cadru propriu lucrării mântuirii, și, în același
timp, al prezenței duhovnicești a lui Dumnezeu, sub forma darurilor și
harurilor. Ea este locul unei împreunălucrări, nu numai în ceea ce privește
grija reciprocă, ce sunt datori soții să și-o acorde, ci și în privința
relației lor cu Dumnezeu.
Soții sunt împreunălucrători ai
întrupării, în familia lor, a idealurilor creștine. Fiecare este pentru
celălalt un educator și trebuie să caute să fie model prin cuvânt și faptă.
Unul trebuie să învețe de la celălalt viața sfântă și fără de prihană. Soții
trebuie să învețe frica de Dumnezeu, și atunci toate vor curge ca din izvor,
iar casa lor va fi plină de mii de bunătăți[9].
Familia înseamnă jertfă și sacrificiu,
la modul în care ne dă pildă Mântuitorul Hristos, punându-și viața pentru turma
Sa, pentru mântuirea neamului omenesc din păcat. Ea este o școală a smereniei
și răbdării, un altar de jertfă, exercițiu deplin de tact și pedagogie.
C. TIPOLOGIA FAMILIEI
Se cunosc următoarele tipuri de familie:
I.
A. 1. FAMILII DESCHISE, care păstrează un
proces de schimb permanent cu mediul înconjurător, proces în urma căruia se
înregistrează anumite imputuri în familie (bani, resurse, prestigiu, mesaje
ideologice etc.), dar și outputuri
(lucrători, persoane specializate într-o meserie, persoane socializate etc.);
2. FAMILII ÎNCHISE, care nu reușesc să
păstreze acest schimb;
B. FAMILII EXTINSE, dispuse pe mai multe
generații, cu o structură coezivă și valori comune. Sunt extinse din punct de
vedere numeric.
C. FAMILII NUCLEARE, întinse pe două
generații – părinții și copiii. Tinerii căsătoriți acceptă mai puțin locuirea
cu părinții.
D. FAMILII MONOPARENTALE, cu un singur
părinte; sunt familiile scindate, ca rezultat al unor evenimente dramatice
(divorț, deces, plecarea la muncă sau la studii în străinătate etc.);
E. FAMILII RECONSTRUITE, provenind din
cele monoparentale, care se restructurează.
II.
A.
FAMILIA TRADIȚIONALĂ, o instituție conservatoare[10],
în care sistemul valoric este puternic modelat de valorile religioase și se
bazează pe păstrarea tradițiilor și obiceiurilor, pe exercitarea unor reguli
rigide care să susțină stabilitatea și așa-numitul ”spirit de clan”[11].
Familia tradițională este o comunitate închisă, loialitatea
față de familie fiind mai presus de interesul propriu.
Familia tradițională
asigură totalitatea nevoilor individului, de la funcția de reproducere,
educația copiilor, îngrijirea bătrânilor, până la transmiterea tradițiilor și
obiceiurilor culturii respective.
Rolurile sunt distribuite conform
ierarhiei conformismului și puterii. Acestea definesc un stil de viață al
familiei ce consacră superioritatea părinților asupra copiilor, a vârstnicilor
asupra tinerilor, a bărbaților asupra femeilor, a fraților mai mari asupra
celor mai mici etc..
Relațiile de gen sunt asimetrice,
bărbatul deținând poziția privilegiată.
B.
FAMILIA MODERNĂ, o instituție deschisă către exterior[12],
în care individul, prin intermediul ocupației sale, participă la viața puplică;
este tipul de familie care s-a adaptat modelului industrial, la nivelul
structurii și al stilului de viață.
Se pune accent pe
dezvoltarea personală, pe nevoia de independență și pe libertatea alegerii
partenerului.
Nevoia de intimitate, funcția de
solidaritate devin tot mai importante.
Un aspect esențial din perioada
industrială, modernă, îl reprezintă apariția instituțiilor, care au preluat din
funcțiile tradiționale ale familiei, de la cea economică până la cea de
socializare și de educare a copiilor. Alte funcții s-au menținut, însă au
suferit modificări importante în conținut, după cum observa Maria Voinea în
cartea sa[13].
Separarea vieții profesionale de mediul
familial a întreținut diviziunea sexuală a muncii și inegalitatea între membrii
familiei, bărbatul deținând, în continuare, o poziție privilegiată. Cu toate
acestea, încetul cu încetul femeile încep să-și
construiască autonomia, încercând să-și depășească datoriile casnice și
să se afirme tot mai mult pe plan economic.
Schimbarea statutului social al femeii,
prin implicarea ei în activități profesionale extrafamiliale, determină noi
configurații ale raporturilor dintre cei doi parteneri, în sensul unor
redefiniri ale rolurilor acestora. Astfel, apariția și proliferarea carierei
profesionale și a traiectoriei sociale feminine au complicat relațiile din
interiorul familiei.
Familia modernă se caracterizează prin
flexibilizarea structurii de autoritate și putere. Totuși, în lupta cu rolurile
de gen tradiționale, femeile ajung să fie prinse în conflictul dintre autonomia
maritală și dependența economică pe care piața muncii îl generează și îl
întreține într-un cerc vicios[14].
Deciziile egalitare apar, mai degrabă, în problemele de creștere a copiilor sau
loisir, nu și în cele financiare[15].
C.
FAMILIA CONTEMPORANĂ
Schimbările majore
din ultimele decenii ale societății umane, denumită ”postindustrială” sau
”postmodernă” – globalizarea, apariția corporațiilor multinaționale,
predominanța sectorului terțiar (al serviciilor), accentuarea investiției în
”imaterial” (marketing, publicitate, management, informatizare), permisivitatea,
toleranța, apariția mișcărilor sociale și politice ale minorităților,
consumerismul lucid, hedonismul controlat, modalitățile de petrecere a timpului
liber, în care jocul devine foarte important -, constau într-o diversitate de
modele familiale, cauzele fiind[16]:
-
angajarea
femeilor în activități extrafamiliale, creșterea gradului de ocupare a femeilor
pe piața muncii și a dorinței lor de promovare socială, care au afectat
puternic funcțiile economice și socializatoare ale familiei, au condus la
diminuarea autorității masculine, la scăderea fertilității și la creșterea
probabilității de divorț;
-
mobilitatea
teritorială, sub forma unei migrații, definitive sau temporare, care contribuie
la modificarea modelelor tradiționale, pri extinderea ariei de selecție a
partenerului;
-
procesele
de urbanizare și modernizare care permit apariția uniunilor consensuale,
hetero- sau homosexuale, a căsătoriilor de probă etc.;
-
creșterea
gradului de școlarizare a populației, a nivelului de instruire a femeii, care
influențează atitudinea față de căsătorie, vârsta la căsătorie și chiar distribuirea
rolurilor;
-
creșterea
generală a nivelului de trai și a independenței economice a tinerilor, care a
favorizat comportamentele familiale alternative și autonome;
-
creșterea
diversității culturale, politice, religioase;
-
creșterea
toleranței generale, a permisivității sociale la diferențe (culturale,
religioase, sexuale, familiale etc.).
Ca tendință generală, familia a devenit
o instituție tot mai democratică în interior și mai deschisă spre exterior[17].
Familia nu mai este considerată acum
instituția fundamentală pentru supraviețuirea individului și reproducerea
societății[18] .
Instituțiile au continuat să preia, tot
mai mult, din funcțiile care, odinioară, erau asigurate de familia
tradițională: educativă, economică, culturală, de solidaritate. Dezvoltarea
sferei serviciilor a promovat activitatea femeilor în afara domiciliului și a
favorizat emanciparea femeii atât în plan social, cât și familial. Angajarea
femeilor pe piața muncii contribuie la o reevaluare a rolurilor de gen, dar și
la o colaborare economică din perspective egale între bărbați și femei.
Apare o mutație considerată
fundamentală: relația pură[19],
o relație în care părinții sunt, mai degrabă, ”prietenii” copilului,
ocrotitorii, confidenții și sfătuitorii lui; prietenii devin la fel de
importanți ca rudele, un fel de ”familie pe care ți-o creezi”, o ”familie la
alegere”[20].
Familia comasată[21]
(recăsătorirea a două persoane divorțate, cu copii) este și ea tot mai des
întâlnită, la fel ca și alte tipuri de menaje: căsătorii homosexuale, grupări
de persoane care se adună pentru a împărți cheltuielile, căsătorii în serie,
conglomerare de familii etc..
Tot mai multe cupluri preferă coabitarea
neoficializată, în locul căsătoriei legale.
Modelul familial cel mai răspândit este
cel al cuplurilor cu un copil, aceasta datorându-se, în principal, scăderii
nivelului de trai.
Familia traversează o perioadă
contestabilă. Etapa actuală provoacă o ruptură în modelul evoluționist al
familiei, fiind una a tatonărilor, în care se combină elemente noi,
experimentale, și se revalorifică elemente tradiționale, nostalgice, într-o
mișcare oscilatorie înainte și înapoi. Familiile care se întorc către regulile
familiei tradiționale sunt cele cu posibilități financiare, familiile
intelectuale. Acestea devin spații intens securizante și copiii de-acolo își
extrag toate resursele pentru a face față societății.
D. SCOPUL FAMILIEI CREȘTINE
După învățătura Sfintei noastre Biserici[22],
scopurile familiei creștine sunt:
a) întrajutorarea reciprocă a soților, pentru
ușurarea vieții;
b) nașterea de copii, spre înmulțirea neamului
omenesc și a credincioșilor Bisericii;
c) ocrotirea moralității soților.
a)
Întrajutorarea
reciprocă a soților, pentru ușurarea vieții, este, poate, cel mai însemnat scop
al căsătoriei. Este vorba despre ajutorul reciproc al soților spre îndumnezeire[23],
întocmai după cum i-a zis Dumnezeu lui Adam: ”Nu este bine să fie omul singur,
să-i facem ajutor asemenea lui” (Facere
2:18). Ajutor pentru ce? Pentru mântuire și ajungerea la îndumnezeire.
b)
Nașterea
de copii, spre înmulțirea neamului omenesc și a credincioșilor Sfintei Biserici
Consfințită de o Sfântă Taină[24],
iubirea care își găsește expresia în reciproca dăruire a celor două ființe
chemate la desăvârșire spirituală urmează o lege universală ieșită din
plinătatea divină: procrearea.
Una și aceeași iubire ieșind de la
Dumnezeu se întoarce tot la Dumnezeu, nu singură, ci cu spor de viață nouă și
sfințită de o altă taină: copilul, darul sfânt al vieții.
Prin copii, viața personală a celor doi
soți crește, își îmbogățește sensul, justificându-se ca o nouă legătură pe care
o primește comuniunea permanentă dintre amândoi. Dar, totodată, și ca pe o nouă
legătură cu Dumnezeu. Iubirea conjugală
apare, astfel, drept o multiplicare a existenței după modelul divin: o nouă
icoană a lui Dumnezeu își face loc pe pământ. În această perspectivă, orice
naștere înseamnă o treaptă de spiritualizare, o revărsare de raze din
frumusețea de Sus, o nouă împărtășire din lumina pură a cerului care pătrunde
în casa părinților ca să lămurească hotarele împărăției lui Dumnezeu în lume.
Sinteză a două inimi, a două puteri de
viață, a două voințe de depășire de sine, copilul este calea deschisă spre
veșnicie.
În
fiecare prunc, în mod explicit în cel botezat, sălășluiește Hristos. Fiecare
prunc este o nouă ”întrupare” a lui Iisus. El pășește în lume însoțit de acest
cuvânt divin: ”Cine va primi un prunc ca acesta în numele Meu, pe Mine Mă
primește” (Matei 18:5).
Aducând un copil pe lume, părinții
zidesc o nouă biserică lui Dumnezeu. Lucrarea aceasta îi împovărează cu o mare
răspundere, dar, în același timp, îi înalță la acea vrednicie la care sunt
chemați prin Taina Căsătoriei.
c)
Ocrotirea
moralității soților
Ca moștenitori ai firii căzute a lui Adam, un alt scop al
căsătoriei este, după cum zic Sfinții Părinți, liniștirea imboldurilor sexuale:
să-i ferească pe oameni să cadă în păcatul curviei[25].
Poate că de aceea tinerii căsătoriți ar trebui să aibă, adânc pătruns în
memorie și în ființa lor, versetul 5 al Epistolei I către Corinteni a Sfântului
Apostol Pavel, capitolul 13, și anume: ”Dragostea nu se poartă cu necuviință”.
Cu alte cuvinte, dragostea nu face lucruri urâte! Care sunt aceste lucruri
urâte? Comportamentele perverse și nefirești.
EDUCAȚIA COPIILOR MICI ȘI A ADOLESCENȚILOR
ÎN FAMILIA CREȘTIN-ORTODOXĂ
Familia este reinstituită – în Hristos
și în Biserică – ca loc al educației, dar și transformată în laboratorul
duhovnicesc al deprinderii luptei cu patimile.
Educația creștină presupune inițierea și
adâncirea în înțelepciunea descoperită omului de Sus. Educația religioasă a
copiilor trebuie să înceapă înainte de conceperea lor.
Părinții nu trebuie să-l ”ghiftuiască”
religios pe copil, fără să țină cont de particularitățile lui de vârstă, nu
trebuie să-i dea copilului o educație de tip ”cazon”! Înduhovnicirea se va face
treptat, prin rostirea (împreună) a rugăciunilor, prin împărtășirea deasă, prin
exemplul personal al celor mari.
Cercetările recente[26]
au demonstrat că structurarea psihologică se încheie în jurul vârstei de 20 de
ani, imaginile copilăriei însoțindu-l pe copil toată viața. Dacă mama îi va da
exemplul Sfintei Emilia (mama Sfântului Ierarh Vasile cel Mare), a Sfintei Nona
(mama Sfântului Grigorie de Nazians), a Sfintei Monica (mama Fericitului
Augustin), a Sfintei Antusa (mama Sfântului Ioan Gură de Aur), atunci va fi
extraordinar! Pentru că modelul său este foarte puternic într-o familie
creștină, mama putând fi scară și turn, înălțime spre Dumnezeu, așa cum Maica
Domnului este pentru întreaga umanitate.
Mama, în familia creștină, este primul
pedagog spre mântuire și înduhovnicire. În timp ce copilul doarme, ea îi poate
vorbi despre tot ce dorește mai bun în el, mângâindu-l pe cap, cu blândețe,
încredințându-l ocrotirii Maicii Domnului și Sfântului al cărui nume îl poartă
pruncul. Chiar dacă doarme, cuvintele mamei sale i se vor înregistra în
subconștient și se vor face lucrătoare[27].
Familia creștină are un rol decisiv,
important, psihologic și soteriologic, pentru că oglinda copilului este familia
sa. Ea îi influențează și pentru viața de dincolo. Pentru aceasta, este
foarte-foarte important mediul în care trăiește copilul! Un copil autist
provine dintr-o astfel de familie!
Sfântul Ioan Gură de Aur îi îndeamnă pe
părinți să-l lase pe copil îmbunătățit u fapta cea bună. De-aici reiese faptul
că părinții au un rol precumpănitor[28]
în formarea duhovniceasă a copilului, au o responsabilitate soteriologică,
îndatorirea inițierii lui pe calea mântuirii. Ei sunt datori să nu scape din
atenție faptul că nou-născutul este o ființă umană complet lipsită de apărare,
atât în fața agresiunilor exterioare, cât – mai ales – în fața asaltului
duhurilor nevăzute, ale experiențelor negative. De aici, necesitatea unei
atenții sporite asupra nevoilor copilului, pe toate planurile.
Perioadele dezvoltării psiho-somatice și
religioase ale copiilor mici și tinerilor sunt:
-
perioada de la 0 la 1 an: este stadiul inteligenței
senzorio-motorii și al conflictului dintre încredere și neîncredere[29].
În această etapă, cunoașterea se realizează pe baza impresiilor
senzoriale și motricității, fiind alimentate, la început, așa-numitele scheme
ereditare / reflexe.
În primele luni, este
vorba de o predominanță a asimilărilor. Copilul[30]
, crescut de mic într-o atmosferă religioasă, își formează gustul pentru sacru
și învață să ”savureze” mirosul de bună mirească duhovnicească al practicilor
creștine, care, cu timpul, îi vor deveni familiare. Dacă copilul nu este
familiarizat, de mic, cu universul tactil, olfactiv, sonor al bisericii, nu-și
poate forma gustul și nici auzul credinței, nu poate percepe și distinge glasul
Bunului Păstor de alte voci străine și amăgitoare.
Sunt importante
primele experiențe vizuale și religioase (de exemplu, figura preotului,
icoanele, mișcările rituale etc.), de aceea este imperios necesară acomodarea
pe viu a copilului cu biserica, cu preotul, cu practicile de cult, cu viața
duhovnicească.
În jurul vârstei de 1
ani și jumătate[31], încep
să se dezvolte, aproape simultan, gândirea simbolică și jocul simbolic.
Simbolizarea presupune atribuirea altor semnificații unor semnificanți. Capacitatea
de simbolizare este exersată în cadrul jocului și are rolul de a filtra și
reinterpreta experiențele trăite.
Erickson subliniază că
mama are un rol esențial în rezolvarea conflictului dintre încredere și
neîncredere al nou-născutului[32],
în funcție de modul în care satisface nu numai nevoile fiziologice (hrănirea,
igiena), ci și nevoile de comunicare și, în special, de comunicarea afectivă.
Copilul care are satisfăcute aceste nevoi se așteaptă ca în viitor
comportamentele respective (de ocrotire, suportive) să se repete. Se creează,
astfel, o stare de securitate afectivă.
Copilul are nevoie –
afirmă Eugen Jurca în cartea sa[33]
- chiar de amândoi părinții și de o atmosferă caldă, de comuniune familială, în
care să se poată simți în siguranță, iubit și ocrotit. Tatăl are, aici, un rol
securizant, atât pentru mamă, cât și pentru copil, este un garant al
autorității, stabilității și protecției familiale. El are, în mod firesc, o
voce mai gravă și structurată în ton, care se pare că permite stabilirea limitelor. Prezența sa
iubitoare și fermă va echilibra atitudinea mamei[34].
-
perioada copilăriei, de la 2 la 6 ani, este o vârstă a marilor cuceriri, când
copilul face raționamente obiective, capătă o anumită independență, fapt cu
rezonanțe psihice și morale semnificative[35].
Acum copilul dobândește aproximativ 60% din experiența fundamentală de viață,
acum copilul își însușește principalele instrumente necesare progresului
ulterior: mers, vorbire, mânuirea obiectelor, raționamentul inductiv. Se
înregistrează, acum, un salt calitativ notabil, când se dezvoltă capacitatea
copilului de a-și exprima propriile gânduri, dorințe, nevoi (aceasta atingând
un puseu la vârsta de 3 ani, când apare negativismul).
Caracteristicile gândirii copilului aflat în această etapă a vieții
sale sunt[36]:
ü
gândirea egocentrică, care constă în imposibilitatea copilului
de a percepe că pot exista și alte puncte de vedere, adevărate, dar diferite de
opinia personală, el crezând că este centrul micului său univers;
ü
centrarea: reprezintă imposibilitatea copilului de a lua în
considerare, simultan, mai multe perspective;
ü
absența conservării: reprezintă imposibilitatea copilului de a
suprinde faptul că anumite modificări de formă nu antrenează, în mod implicit,
modificări de substanță (de exemplu, bucățile de plastelină);
ü
ireversibilitatea: reprezintă imposibilitatea de a reface un
traseu mental în ordine inversă;
ü
gândirea animistă, care constă în credința că toate
obiectele sunt însuflețite, ceea ce explică fascinația lor pentru povești,
mituri, simboluri ca Moș Crăciun.
Această perioadă
este socotită vârsta integrării în familie, întrucât acum se pune început
acomodării la stilul și orarul de viață familială[37].
Dacă familia trasează, într-un anumit fel, traiectoria destinului psihologic al
ființei umane, e de la sine înțeles că tot ea pune sau nu bazele devenirii sale
duhovnicești.
Există trei atitudini și stiluri
educaționale familiale extrem de opuse, la fel de riscante:
ü
indiferentismul educațional (din familia dezorganizată, dezmembrată, sau
din cea neinformată în domeniul psihopedagogiei infantile), când copilul devine
timorat, tracasat, fiind abandonat, lăsat la ”cheremul” ”eduației” străzii, la
voia întâmplării și al bunului său plac.
Părinții nu dau întâietate valorilor religioase, ci există în
familie tensiuni, brutalitate, scandaluri, copilul trecând, încetul cu încetul,
pe locul 2 sau 3.
Absența tatălui constituie sursa deprivării paterne, fapt care nu
numai că stă la baza unor devieri comportamentale și de personalitate, ci
poate constitui și un obstacol real în
dezvoltarea vieții spirituale.
ü
Exagerarea materială pentru copil, care constă în preocuparea părinților de
a nu-i lipsi copilului nimic din ceea ce constituie universul material: bani,
jucării, haine, mâncăruri alese etc.. Aceasta îi este specifică modelului permisiv, care rezidă în:
nivelul scăzut al controlului; identificarea părintelui cu stările emoționale
ale copilului; puține norme de conduită; puține responsabilități; strădania
părinților de a înțelege și răspunde nevoilor
copilului.
ü
Hiperprotectivitatea religioasă și
educațională, reprezentând
tipul de educație cazonă, dopajul religios, ”militarizarea” sentimentului
religios, copilul fiind obligat să facă ceva. Aceasta va genera, ulterior,
repulsie și un refuz total al celor sfinte, ori – invers – un conformism
religios noncerebral, fundamentalist, de tip sectar și, nu de puține ori, o
religiozitate profund patologică.
Acestui model autoritar de educație îi sunt caracteristice: nivelul
înalt al controlului; slaba susținere a activității copilului; principii și
reguli de conduită inviolabile; autoritate; tradiție; muncă; ordine;
disciplină; valori imprimate sistematic. Copilul are o imagine negativă despre
sine, are dificultăți în a da sau a primi afecțiunea cuiva, este vulnerabil,
simte că-i lipsește copilăria.
Copilul, încă din anii petrecuți în
familie, trebuie să învețe dragostea și respectul lui Dumnezeu în mod firesc,
să deprindă practica rugăciunii, să simtă natural duhul de seninătate, tihnă,
blândețe și sfințenie al casei creștine.
Este nevoie de înduhovnicirea familiei[38],
de o reconsiderare a concepției de viață familială, în care să primeze
conștiința unității sacramentale și să fie promovat real primatul grijii și
iubirii unuia față de celălalt (soț-soție-copil) înaintea lui Dumnezeu.
Ținând seama de vitalitatea și nevoia de
expansiune a copilului, familia trebuie să-i creeze o atmosferă de libertate
organizată și să-i tempereze , cu ”dreaptă socoteală”, micile capricii sau
posibilele tare comportamentale.
Cu referire la negativismul primar, se
recomandă ”dezamorsarea” fenomenului prin echilibru, calm, suplețe și
utilizarea unor trucuri educative, precum distragerea atenției spre altceva nostim, penalizarea
greșelilor comise, după care, imediat, reluarea bunelor relații.
-
perioada de la 7 la 12 ani, care constituie stadiul operațiilor
concrete[39]. Sunt
folosite operațiile intelectuale, adică se prelucrează informații complexe,
abstracte, pornindu-se de la exemple concrete sau de la manipularea obiectelor.
Prin intermediul acestora, copilul este capabil să realizeze clasificări,
ținând cont de mai multe criterii, sesizând apartenențele multicategoriale,
serieri, reversibilitatea (înțelegerea proprietății de tranzitivitate,
inversiune, reciprocitate).
O altă achiziție importantă, specifică acestei perioade, este
învățarea unor concepte deosebit de abstracte (sintaxă, morfologie, o limbă
străină), pornind de la numeroase exemple în care se evidențiază regula
(gramaticală) ce trebuie învățată.
De asemenea, sunt învățate concepte foarte abstracte de matematică
(de exemplu, rezolvă, încă din clasa I, probleme abstracte, algebrice).
Odată cu începerea școlii, copilul își dă seama foarte repede care
îi este poziția în ierarhia clasei dincolo de evaluările, aprecierile, mai mult
sau mai puțin obiective, ale cadrelor didactice. Dacă se pune o presiune foarte
mare pentru performanță, există posibilitatea accentuării tendinței negative
(inferioritatea), datorită credinței copilului că nu se poate ridica la nivelul
celor mai buni elevi din clasă sau la nivelul așteptărilor foarte ridicate
ale părinților.
Fără ca familia să-și înceteze rolul educativ esențial pe planul
vieții religioase[40],
în orizontul formării duhovnicești a copilului, în această etapă, vor intra cel
puțin două direcții noi: religia în școală și cateheza în biserică.
Influența religioasă a familiei se caracterizează prin
continuitate, imitație și intimitatea legăturii sufletești dintre copil și
părinte.
Imitația, în școală, capătă coloritul obligativiății, copilul
spunând rugăciunea pentru că i se poruncește, face la fel cu toți copiii,
pentru că este obligat.
În afara religiei în școală, cateheza bisericii devine o necesitate
fundamentală.
Intervenția spovedaniei, la această vârstă, nu întrerupe, nu
diminuează și nu stagnează continuitatea vieții duhovnicești a copilului, ci,
dimpotrivă, e destinată să adauge un plus de integrare în comunitatea și
comuniunea Bisericii și de participare la viața sacramentală eclezială, prin
legătura personală directă și apropiată cu părintele duhovnic, care
îndeplinește, mai ales, un rol de părinte și pedagog spre Hristos, care-l
îndrumă pe copil, cu multă dragoste și grijă, spre o viață curată și sfântă, îl
învață să distingă binele de rău, să evite păcatul și să practice virtuțile, îi
oferă un răspuns creștin problemelor și dilemelor sale, îi descoperă o altă
față a realității, de dincolo de cortina materialității experiențelor
cotidianului.
Spovedania copilului trebuie să păstreze un caracter spontan și de
libertate. Între ”patru ochi” se stabilește o relație de mare încredere și
prietenie între duhovnic și copil. Simțindu-se liber să vorbească cu preotul
despre orice-l preocupă (școală, jucării, fotografi, prieteni, snoave, visuri,
viață de familie), copilul primește, astfel, prin gura preotului, cuvântul și
binecuvântarea lui Dumnezeu pentru fiecare aspect al vieții sale[41].
Este foarte importantă, așadar, tratarea copilului, la această
vârstă, ca om, cu problemele și frământările sale, discutate individual cu
preotul, nu colectiv.
Desigur, este evident faptul că spovedania nu trebuie să se
substituie sfatului părintesc sau al școlii, dar își are rolul ei distinct în viața copilului, ca
un început mai riguros al conștientizării și cunoașterii de sine, în prevenirea
asupra unor riscuri posibile în viitor, al îndrumării și clarificării
diverselor probleme de viață ce se ivesc și ridică multe nedumeriri.
Educația în grupul catehetic este o introducere și inițiere în
experiența comunitară eclezială, un factor de ”socializare religioasă și
culturală”[42], menit
să dezvolte relații de solidaritate și influențare reciprocă între membrii lui.
În cadrul acestui grup, experiența acumulată poate produce modificări esențiale
și permanente la nivelul personalității individuale și, invers, propriile
sentimente și trăiri sunt preluate de ceilalți membri ai grupului[43],
care-și dobândește un profil psihologic și moral propriu, ca personalitate
colectivă.
-
perioada de la 12 la 18 ani, care reprezintă stadiul operațiilor
formale sau abstracte[44],
a cărei principală achiziție este dată de apariția capacității de a elabora
raționamente ipotetico-deductive, adică sunt analizate mai multe variabile
cuprinse în ipoteze, se creează diverse scenarii mentale sau prelucrări de
informații, fără a fi nevoie de exemple concrete, și se ajunge, în cele din
urmă, la validarea ipotezei.
În acest stadiu, apare o ușurință în realizarea unor sinteze, apare
preferința pentru o exprimare elaborată, folosind neologisme, se dezvoltă
interesul pentru teme filosofice, pentru înțelegerea și explicarea unor
concepte abstracte, cum ar fi ideile de libertate, existență, nemurire, timp,
spațiu, relativitate.
Conflictul specific acestui stadiu este identitate vs. confuzie de
rol. Identitatea este nucleul personalității și dă unitate și coerență vieții
psihice. Acum apare o căutare intensă a propriei individualități, dublată de
dorința de afirmare a propriei originalități sau unități.
Tendița negativă (confuzia de rol) se accentuează atunci când
adolescentul nu are o imagine foarte clară legată de el însuși și orientarea
vocațională și profesională.
De asemenea, este influențată de ”modelele” unor eroi sau personaje
supermediatizate, dar și de atitudinea ambivalentă a adulților importanți din
viața lor: părinții sau profesorii. Adică există situații în care sunt
percepuți ca fiind suficient de maturi pentru a-și asuma diverse
responsabilități, și situații în care sunt considerați, în continuare, copii,
incapabili să ia decizii, trebuind, prin urmare, să țină cont de experiența de
viață a adulților.
Se vorbește, acum, despre așa-numitul ”moratoriu”, adică de
perioada de amânare a luării deciziei legate de propriul viitor, din dorința de
a cunoaște cât mai bine realitatea, posibilitățile de opțiune și de a lua o
decizie informată.
Adolescența[45]
este perioada în care iau naștere adevăratele trăiri religioase pe baza
propriei interpretări asupra noțiunilor de credință. Adolescentul nu le mai
primește de-a gata, ci le trece prin filtrul rațiunii proprii.
În ceea ce ține de educația creștină, principiul fundamental care
se aplică este cel al educației întru adevăr, spus gradual[46]
și la modul cel mai firesc; de asemenea, nu trebuie să se evite răspunsurile la
orice fel de întrebări indiscrete și incomode, ori să nu se mintă, dar nici să
nu se intre în prea multe amănunte. Nu trebuie exagerat nici cu tutela excesivă
asupra comportamentului puberului și adolescentului, cu atât mai puțin cu
”intoxicarea” de povețe creștine, dar nici prin acordarea unei independențe
totale, fără niciun control moral, ambele extreme fiind la fel de periculoase[47].
Se impune o preocupare intensă, din partea mai multor factori
educativi (părinți, profesori, preoți, cateheți etc.), în sprijinul
descoperirii și consacrării unei vocații și identități duhovnicești a
adolescentului, deoarece, de la vârsta aceasta, se pune problema opțiunii
pentru studiile seminariale. Dacă în orientarea sa, preponderent către viitor,
începe să-și facă loc un ideal de viață, cu atât mai important este ca acest
ideal să nu fie lipsit de perspectiva duhovnicească, împlinirea în viață întru
Dumnezeu. Și, mai mult ca oricând, contează acum o educație familială adecvată,
susținută de experiența pastorală a unui părinte duhovnic bine exersat în
specificul vârstei și profund angajat în viața sacramentală, dimpreună cu toți
ceilalți factori educativi.
5.
DATORIILE
SOȚILOR
Tinerii căsătoriți trebuie să ducă o
viață cât mai mult legată de Biserică, care îi va ocroti cu acoperământul ei
mântuitor, pe ei și pe copiii lor.
Trebuie să se spovedească și să se
împărtășească cât mai des, să meargă la biserică, iar viața să și-o trăiască
astfel încât copiii lor să nu uite de Dumnezeu și de iubirea Lui.
Soții trebuie să-și organizeze viața astfel
încât să-și amintească totdeauna despre menirea omului, de binefacerile și
viața veșnică, pentru că toate celelalte, tot ce se întâmplă în lume, este
trecător, este tinerețea omenirii[48].
A duce o viață creștină nu înseamnă doar
a ocroti familia, ci a o întări și a dezvolta în ea iubirea dumnezeiască a
soției față de soț, a soțului față de
soție și a ambilor față de copii. Căci spune Sfântul Apostol Pavel așa
în Epistola I către Corinteni (7:3): ”Bărbatul să-i dea femeii iubirea
datorată, asemenea și femeia bărbatului”.
Conform Sfintei Scripturi, o familie
presupune ca cei doi să fie ”amândoi un trup” (Efeseni 5:31). Cu alte cuvinte, omul trebuie să își lărgească
punctul său de vedere asupra vieții și să privească lumea și cu ochii soției,
intereselor sale trebuie să le adauge și pe cele ale soției, bucuriilor sale
trebuie să le adauge și pe cele ale soției etc..
Soții tebuie să-și păstreze unul altuia
credincioșia făgăduită în fața Altarului, să se ajute unul pe altul în chip
desăvârșit și să lucreze împreună pentru cele trebuitoare ale vieții de zi cu
zi, împărtășind, împreună, bucurii și necazuri; să trăiască în dreptate,
curăție și cumpătare, să caute să se desăvârșească moral, duhovnicesc.
Tinerii căsătoriți, deveniți, la un
moment dat, părinți, trebuie să sădească în inima copilului lor începuturile
credinței în Hristos, să i-o descopere ca plinătate a vieții, pregătindu-l
pentru momentul prielnic când, ajungând la o anumită vârstă, să se simtă, în
orice împrejurare, membru al Bisericii. Cum? Prin exemplu personal: mergând la
biserică, împărtășindu-l – cât mai des – pe cel mic, împărtășindu-se chiar și
ei, părinții, ridicând rugăciuni către Tronul Celui Preaînalt și al cărui Nume
Sfânt este, însemnându-se cu semnul Sfintei Cruci, trăind după legea
dumnezeiască, zi de zi.
Soții sunt datori să se iubească și să
se cinstească unul pe altul, căci ei ”nu mai sunt doi, ci un trup” (Matei 19:6). Sfântul Apostol Pavel
spune: ”Bărbatul să-i dea femeii iubirea datorată; asemenea și femeia
bărbatului” (I Corinteni 7:3).
Soții sunt datori să-și împlinească, în
unire, lipsurile, să-și desăvârșească însușirile și darurile și să lucreze
pentru înălțarea morală a fiecăruia și pentru buna educație a copiilor lor,
având drept călăuză poruncile creștine.
Tinerii căsătoriți trebuie să înțeleagă
căsătoria ca pe un mijloc pentru atingerea idealului suprem, care este
dobândirea vieții veșnice[49].
În felul acesta, viața creștină de
familie va fi curată și sănătoasă, va fi școală de virtuți.
6.
TARELE
FAMILIEI ÎN SOCIETATEA CONTEMPORANĂ ȘI REZOLVAREA LOR DIN PERSPECTIVA CLERULUI
BISERICESC ORTODOX
Societății noastre[50]
i se potrivește, tot mai mult, observația Sfântului Apostol Pavel cum că, până
la Moise, a domnit moartea (Romani 5:14).
Nu despre moartea biologică este vorba, ci despre desprinderea de Dumnezeu,
care face din experiența unei vieți ateizate o experiență mortiferă. Aceasta
implică faptul că lumea noastră are nevoie de recuperarea tradiției și de
spațiul prin excelență al acesteia, familia.
În societatea noastră de astăzi, tot mai
debusolată, trebuie să ne întoarcem la valorile reale ale familiei creștine, să
nu uităm de îndătinații 7 ani de acasă, de primii noștri dascăli, bunicii și
părinții, care trebuie să se ocupe nu doar de creșterea trupească a fiilor lor,
ci și de cea duhovnicească, prin ducerea la biserică, ținerea de post, prin
rugăciuni și fapte bune.
După evenimentele din 1989, tăvălugul
modernismului, al desacralizării, globalizării, dezumanizării, al unei
societăți bazate mai mult pe egocentrism, antropocentrism și consumism avea să
prindă repede, noi uitând parcă de frumoasa tradiție românească, așa cum am
primit-o din generație în generație, de la moșii și strămoșii noștri.
”Împrumuturile” și apucăturile cu adevărat neortodoxe ne-au afectat mintea, care a ajuns în întunericul
globalizantului și sălbaticului Apus. Am început să importăm sărbătorile și
unele celebrări parcă de factură păgână, cu iz grotesc și chiar blasfemiator,
care au stricat puternic Familia Creștină.
O plagă de import[51]
o reprezintă ”Ziua Îndrăgostiților” sau
”Ziua Sfântului Valentin”, în care tinerii (dar și unii trecuți de mult de
vârstele lui Romeo și a Julietei), pe 14 februarie, își declară iubire
”veșnică”, chiar se ”căsătoresc” pentru o zi. Grav este faptul că la astfel de
circuri ieftine își aduc contribuția chiar autoritățile locale, dar și unele
instituții de învățământ.
Sfântul Episcop Valentin este un
apărător al valorilor Familiei Creștine, deoarece a căsătorit o tânără creștină
și un tânăr păgân militar, care s-a încreștinat după căsătorie. Pentru
convingerile sale de apologet al valorilor morale creștine, a unei familii
construite pe fundamentul biblic, prin Sfânta Taină a Cununiei, a fost chemat
la Roma și martirizat la 14 februarie 273, apoi a fost adus în dioceza sa, la
Umbria – Termi.
O altă tară a familiei contemporane o
reprezintă avortul. Păcatul acesta
înfricoșător va avea urmări asupra sănătății celor ce-l săvârșesc, asupra
familiei și asupra societății umane. Fericirea întemeiată pe crimă nu poate fi
binecuvântată de Dumnezeu, deoarece, pentru crimă asupra omului este ucisă
iubirea de oameni. Iar pântecele mamei care și-a ucis copilul[52]
(vina fiind nu numai a ei, ci și a tatălui care a vrut aceasta) nu poate fi ca
acela al unei mame care a adus pe lume copiii pe care i-a zămislit.
O altă tară care duce la distrugerea
fundamentului creștin al familiei îl constituie violența domestică (fizică și verbală).
Vorbind despre violența în familie[53],
înțelegem violența soțului față de soție sau violența părinților față de copiii
lor, dar și violența copiilor față de părinții lor și violența între frați.
Referitor la violența exercitată de
copii asupra părinților lor, ne putem gândi la câteva aspecte, și anume:
părăsirea părinților de către copiii lor; ignorarea nevoilor medicale ale
părinților; lipsirea părinților de cele necesare; administrarea de medicamente
părinților în mod eronat, cu bună știință, uneori chiar fără prescripția
medicului; violențe fizice, situații de lipsire de libertate. Acest tip de
violență este mult mai frecvent atunci când copiii sunt utilizatori de
substanțe narcotice sau se găsesc într-o criză a familiei proprii, ori
întâmpină probleme în căsătoria lor, sau atunci când părinții sunt bolnavi la
pat, suferind de boli care necesită îngrijire continuă.
Tinerii care nu mai ascultă de părinți
și încearcă să iasă de sub autoritatea acestora sunt victimele unei false
concepții despre viață, deoarece nici diferența de vârstă, nici tehnicizarea
sau mijloacele moderne ale civilizației nu ne îndreptățesc să disprețuim
experiența de viață a părinților și, mai ales, dorința sinceră de a asigura un
viitor fericit copiilor lor[54].
Violența, purtarea rea și ignorarea
copiilor de către părinții lor se manifestă atât față de băieți, cât și față de
fete, la toate vârstele. Acest tip de violență intrafamilială se referă la
bătăi, arsuri, abuzuri sexuale, exploatare sexuală, lipsirea de hrană, de
îmbrăcăminte și de căldură.
Condițiile grele de viață, precum
suprapopularea și sărăcia, contribuie la apariția comportamentului violent,
agresiv și la abuzul somatic al copiilor. Alte motive sunt: izolarea socială,
lipsa unui sistem bine organizat de asistență socială, folosirea substanțelor
narcotice de către părinți, tulburările psihice ale părinților, dezvoltarea
unor infirmități sau boli cronice, precum epilepsia, leucemia, anemia, afecțiuni
ale encefalului sau chiar nașterea cu malformații, cu întârziere intelectuală
sau cu sindrom autist.
Este consumată, apoi, mult mai des,
violența soțului față de soție, însă nu sunt excluse nici situațiile de
violență fizică, bătăi, abuzuri trupești sau sexuale, cât și violență
psihologică, atunci când, de exemplu, soțul încearcă să controleze fiecare
mișcare a soției, când o izgonește, când o invidiază, când o amenință, când o
umilește, când o exploatează.
Violența dintre frați își are obârșia în
invidia dintre frați, în competiția fraților de a capta atenția, afecțiunea,
aprecierea, prețuirea părinților, dar și în moștenirile firești, în calitățile
pe care le pot avea unii sau care pot lipsi la altții.
Violența familială este fenomenul
iubirii de sine, care se bazează pe lipsa dragostei. Oamenii care suferă nu pot
dărui dragoste, deoarece, dintr-un motiv sau altul, nu au primit dragoste. De
aceea, trebuie precizat faptul că cei care molestează provin dintr-un mediu
familial violent: au fost martori ai loviturilor sau au fost ei înșiși loviți
sau abuzați pe când erau copii. Aceasta înseamnă că nu au primit dragoste
atunci când trebuia și cât trebuia.
O problemă specifică zilelor noastre
este legalizarea uniunilor persoanelor
de același sex, care atacă direct scopul principal al căsătoriei și
familiei, care este nașterea de prunci[55].
Ceea ce este și mai grav, îl constituie faptul că, în aceste forme de viețuire,
copiii care se nasc în familii normale, dar care sunt înfiați de astfel de
cupluri, din diferite motive, mai mult sau mai puțin obiective, devin obiectul
plăcerii lor și al deformării instinctului procreării, așa cum și colectivismul sexual transformă omul în
sclavul plăcerilor dereglate de păcat, ca și întreaga gamă a perversiunilor
sexuale care-l coboară pe om sub demnitatea sa.
Concubinajul,
conviețuirea fără căsătoria religioasă, care înseamnă trăirea în
fărădelege, nu urmărește decât plăcerea trupească și lipsa de responsabilitate,
fiind o căsătorie de probă, care se poate destrăma oricând, fără niciun fel de
obligații reciproce. De aici decurg familiile monoparentale sau familiile
provenite din divorț.
Legalizarea
și încurajarea prostituției are efecte nocive asupra vieții morale a
societății contemporane, în primul rând prin destabilizarea relațiilor
familiale.
Păcatul
desfrâului[56]
: Renunțarea la Hristos și păcatul desfrânării înalță un zid între om și
Dumnezeu, prin care ne este foarte greu să înălțăm rugăciuni pentru rude și
pentru aproapele, și chiar pentru preoți. Așa cum renunțarea la Fiul Omului
duce la părăsirea Bisericii, la fel și desfrânarea, mai ales dacă, după
săvârșirea ei, nu urmează căința și smerenia, duce la pierderea credinței.
Numai smerenia și căința adâncă îi pot întoarce înapoi la Hristos și Dumnezeu
pe desfrânați! Așa este exemplul Sfintei Maria Egipteanca. Apoi, Rugăciunea lui
Iisus îi îngrădește de toată necurăția și îi luminează. Ea este o armă care se
folosește în războiul nevăzut, este un război al lui Hristos pentru curăția
tuturor.
Infidelitatea
conjugală sau adulterul[57] aduce,
după sine, moartea morală a familiei. Adulterul a fost condamnat chiar de
Mântuitorul Însuși și a constituit motiv canonic de divorț: ”Oricine va lăsa pe
femeia sa, în afară de pricină de desfrânare, o face să săvârșească adulter, și
cine va lua pe cea lăsată săvârșește adulter” (Matei 5:32).
Emigrarea[58]
: Emigrațiile, adică fenomenul părăsirii țării proprii în schimbul stabilirii
(temporare sau definitive) într-o altă țară divide, fizic și emoțional,
familia. Acestea au loc cu scopul unui câștig cu care să se poată asigura
existența copiilor. Dar, plecarea unuia dintre părinți, în special a mamei,
conduce la o răcire a relației dintre parteneri, de multe ori ajungându-se
chiar la divorț. Emigrația părinților poate conduce și la o redefinire a
relațiilor de rudenie, în sensul în care copiii, lăsați, de mici, în grija
rudelor, ajung să nu se mai raporteze la părinții biologici ca la niște
părinți, se rupe legătura părinte-copil.
Un alt efect care se repercutează asupra
copilului ai cărui părinți au emigrat în străinătate este diminuarea
capacității de control, de supraveghere a sa. Acest lucru depinde de contextul
familial, de membrii familiei extinse, în grija cărora rămâne copilul. Lipsa
controlului asupra copilului este vizibil în planul rezultatelor școlare sau
adoptării de comportamente deviante.
Lipsa afectivității parentale este în
măsură să producă efecte de natură psihologică, sau comportamentală, asupra
copiilor.
Divorțul[59]
: Dacă, la început, divorțul era îngăduit doar pentru adulter sau alte motive
asimilate cu moartea, atât morală (alienarea incurabilă, crima, avortul,
atentatul la viața soțului / soției, osânda gravă din partea duhovnicului –
care se dădea pentru păcate foarte grele -, adulter, boală venerică, silirea la
acte imorale, refuzul vieții conjugale, părăsirea domiciliului), religioasă
(apostazia, erezia, ținerea la botez a propriului copil), fizică parțială
(impotența, boala incurabilă și contagioasă), cât și civilă (declararea
unui soț dispărut, anularea căsătoriei prin hotărâre judecătorească,
călugărirea sau alegerea de episcop), cu vremea, acestea s-au înmulțit și
diversificat: individualismul, egoismul sau iubirea de sine exagerată, care ne
fac să uităm de semenul nostru și să punem în centrul preocupărilor grija și
interesul pentru propria persoană. Această stare potrivnică poruncii de bază a
Evangheliei, care este iubirea aproapelui, îi determină pe membrii familiei să
uite de obligațiile față de cei apropiați, soți și copii, și să caute, în viața
de familie, numai plăcerea erotică.
Divorțul a devenit un lucru mai mult
decât firesc în viața societății, ceea ce denotă o concepție total greșită
despre căsătorie și familie, care pot fi desfăcute oricând și din orice
pricină.
Căsătoriile
mixte: neavând aceeași credință, aceeași limbă și aceleași obiceiuri și
tradiții culturale și de familie, aceste cupluri își împropriază un mod
deosebit de viață, care diferă de cel obișnuit sau tradițional, cu efecte
negative asupra celor doi parteneri. Cel mai mulți trăiesc necununați, iar
copiii rămân, de foarte multe ori, nebotezați.
Mișcarea
consumeristă[60]
micșorează capacitatea fiecăruia de a vedea pozitiv legătura căsătoriei.
Partenerul este abordat, deseori, ca un produs de consum: atâta vreme cât îmi
acoperă nevoile, îl păstrez. Când încetează să acționeze sau judec că este
necesară o înnoire, și dacă acesta nu consimte la o schimbare, atunci fără
ezitare acționez la schimbarea ”produsului” cu unul nou. Această mentalitate
nu-i permite cuplului să se adâncească în relație. Nu i se oferă fiecăruia
ocazia de a-l cunoaște pe celălalt mai profund, de a-și extinde personalitatea
lui în personalitatea celuilalt, de a se influența reciproc unul pe celălalt,
de a gusta dragostea deplină.
Mișcarea
feministă[61]
urmărește, tot mai mult, emanciparea femeii, nu atât de sub stăpânirea
bărbatului, cât, mai ales, de sub obligațiile pe care le are în cadrul vieții
de familie: nașterea de prunci, grija și dragostea față de ei și de soț.
Feminismul nu este altceva decât
denaturarea menirii cu care a fost creată de Dumnezeu, aceea de a fi soție și
mamă.
Implantarea
ovulului uman prin fecundări artificiale[62] reprezintă
tot o formă denaturată a vieții de familie și un pericol la adresa ființei
umane și a vieții, în general.
Televizorul[63] este
cel care aduce, în casele noastre, distracțiile, umplându-ne timpul cu tot
felul de imagini, provocând setea pentru schimbarea permanentă a impresiilor și
smulgând rădăcinile concentrării interioare. Televizorul îl îndepărtează pe om
de la propriul lui eu, dar și de Dumnezeu, conștiința preferând să rămână în
toropeală.
Prin mijloacele de informare în masă, se
atentează, uneori, chiar la viața de familie, prin publicitatea care se face
pornografiei, violenței, păcatelor împotriva firii, sexualității, în general,
ceea ce îi determină – mai ales pe tineri – să nu se mai gândească la adevărata
și frumoasa viață de familie, pe care să o dorească, ci, mai ales, la
satisfacerea exagerată și nefirească a instinctului sexual[64].
E nepermisă vizionarea unor filme
erotice sau thrillere[65],
căci ele ne fură din trup, ne pângăresc sufletul și trezesc pofte trupești.
Cei mai mulți văd în căsătorie o simplă
formalitate[66], scrisă
pe ”o bucată de hârtie”, și nu adevărata dimensiune sacră a acesteia. Taina
căsătoriei este tot mai des lăsată în plan secund, primând relațiile de
concubinaj sau așa-numitele ”căsătorii de probă”. Mai mult decât atât, sub
pretextul libertății și al respectării acesteia, unele cupluri renunță inclusiv
la fidelitate, având o ”relație deschisă”, atât soțul, cât și soția fiind
”liberi” să se întâlnească și cu alte persoane.
Cea mai mare problemă a zilei de astăzi
este lipsa de repere morale și spirituale. Omul de astăzi nu mai are, din
nefericire, o orientare spre valorile ce dau stabilitate familiei.
1. REZOLVAREA TARELOR FAMILIALE
Din punct de vedere social, criza
familiei poate fi rezolvată printr-un set de măsuri susținute, cu implicarea și
ajutorul comunității, precum: înființarea de centre de zi, în care să se poată
oferi un mediu educativ copiilor proveniți din familiile dezorganizate;
ridicarea nivelului de cultură la sate și în zonele defavorizate și
interzicerea comerțului (iarmaroacelor) la sate în zilele de duminică;
promovarea spiritului de dialog și de întrajutorare între generații; schimbarea
mentalității tinerilor, marcată de teribilism și spirit de frondă, ca rezultat
al unei conepții greșite despre libertate și ca efect al preluării unor modele
de comportament din industria de divertisment; elaborarea unor legi care să
încurajeze natalitatea[67].
Sarcina principală a slujitorilor
Bisericii[68] este
intensificarea catehizării, pentru a-i ”creștina”, din nou, pe oameni, scoțând
în evidență valorile morale și spirituale ale creștinismului și rolul lor în
dezvoltarea și afirmarea insului și a societății. Trebuie să fie cultivată și
accentuată învățătura potrivit căreia familia își are fundamentul natural și
supranatural în Taina Sfintei Treimi, dar și ideea că relația dintre bărbat și
femeie nu poate exista fără iubire, fără jertfa de sine, care izvorăște din dragostea
față de cel de alătură, și temerea de Dumnezeu.
Preoții trebuie să fie neîndurători față
de formele degradante ale vieții omului, combătându-le în predicile lor
duminicale sau cu prilejul altor sărbători sau agape creștine. Tot timpul, ei trebuie
să scoată în evidență frumusețea, necesitatea și folosul vieții normale de
familie.
De asemenea, este bine ca preoții să
înceapă din timp catehizarea tinerilor care vor să se căsătorească, dimpreună
cu impunerea obligativității spovedirii și împărtășirii lor înaintea de
săvârșirea Tainei Cununiei.
Trebuie să se sublinieze mereu faptul că
Biserica este împotriva planningului familial și al metodelor și mijloacelor contaceptive,
împotriva avorturilor, întrucât toate acestea dăunează vieții, avorturile fiind
considerate crime ce nu pot fi răscumpărate niciodată, însemnând și lipsirea
pruncilor avortați de posibilitatea botezării și a intrării lor în Împărăția
lui Dumnezeu.
Preoții trebuie să săvârșească logodna
împreună sau urmată de Taina Cununiei, întrucât, după cum bine se știe, logodna
este doar o promisiune, o făgăduință, pe care și-o fac tinerii, de a întemeia o
familie. Ea nu dă dreptul la consumarea căsătoriei sau a actului intim. Logodna
nu este decât o ierurgie sau binecuântare în vedeea încheierii căsătoriei.
În privința căsătoriilor mixte, preoții
trebuie să insiste ca acestea să nu aibă loc, însă atunci când ele sunt
inevitabile, cununia religioasă trebuie să se facă doar după convertirea părții
necreștine sau neortodoxe, ori cu dispensa chiriarhului, urmând, mai apoi, ca
preotul să asigur asistența religioasă părții ortodoxe, în vederea nepărăsirii
acesteia a rânduielilor bisericești, a practicilor de cult și a tradițiilor
proprii Ortodoxiei.
Pentru ”copiii străzii”, preotul trebuie
să depună toate eforturile pentru a-i îndruma pe o cale a normalității în ceea
ce privește existența, fie oferindu-le ajutoare, fie creându-le condiții
favorabile studiului, școlarizării de calitate, ajutor medical. Același lucru
trebuie să îl realizeze preotul, în parohia sa, și pentru persoanele în vârstă,
bolnave, neputincioase, apelând, în ultimă instanță, la ajutorul comitetului
parohial.
Este foarte important, pentru părinții
binecredincioși, ca ei să aibă mereu întipărit, în inimile lor[69],
adevărul că un copil este o binecuvântare de la Dumnezeu, să vadă în copil un
semn al prezenței lui Dumnezeu. Pentu că nu poți fi părinte, în adevăratul sens
al cuvântului, decât dacă îți crești copilul ca pe un fiu al Părintelui Ceresc
și nu-l idolatrizezi puternic, răsfățându-l, nerespectând, atât de strict,
regulile, astfel încât el devine, mai devreme sau mai târziu, micul tiran al
familiei, un Goe al societății contemporane. În toate trebuie păstrat un
echilibru profund, izvorât din rugăciunile aderesate către Dumnezeu, deoarece
altfel se va denatura, încetul cu încetul, relația afectivă dintre părinte și
copil, transformând-o din dragoste binecuvântată de Dumnezeu în patimă, iar pe
copii îi poate transforma chiar în robi ai acestei lumi materiale[70].
Urmările unei prea mari îngăduințe față
de greșelile copiilor vor putea fi greu de contracarat în timp. Este greșit să
se considere obrăznicia și neascultarea ca forme de manifestare a
personalității, întrucât, dintr-un copil obraznic, foarte greu va ieși un om
cuviincios.
Copiii învață adevărul despre trăirea în
harul lui Dumnezeu în familiile lor. Părinții care nu trăiesc în acest har, nu
vor putea să-i învețe pe copiii lor cum să dobândească o credință vie, curată. Așadar,
părinții trebuie să fie îndrumați, de către preot, în cadrul asistențelor
religioase, să aibă o viață bineplăcută lui Dumnezeu. Astfel, vatră a
tradiției, familia trebuie să cultive o spiritualitate a comuniunii între
membrii săi; în sânul familiei, trebuie să se dezvolte, prin educație, și
sentimentul responsabilității pentru propriile acțiuni în fața lui Dumnezeu și
a societății. Căci, numai în măsura în care toți membrii familiei se raportează
la același Hristos, Legea poate să fie interiorizată, transformată în chiar
ființa omului, Hristos locuind, în felul acesta, în fiecare din cei ce cred,
toți devenind temple ale Duhului Sfânt și posesori ai spiritului Legii (I Corinteni 3:16 ; I Ioan 2:20).
Familia este reinstituită – în Hristos
și în Biserică – ca un loc al educației, dar și transformată în laboratorul
duhovnicesc al deprinderii luptei cu patimile.
Părinții trebuie să fie învățați să-și
privească fiii ca pe niște adevărate persoane chemate la desăvârșire și să-i
educe ”în învățătura și cercetarea Domnului” (Efeseni 6:1-4; I Corinteni
3:20-21), iar copiii trebuie să-și însușească ascultarea de părinți.
Vrednicul de pomenire Părinte
Academician Bartolomeu (Valeriu) Anania, Mitropolit al Clujului, Albei,
Crișanei și Maramureșului, îndemna: ”Ajutați-vă odraslele să învețe cu drag și
să se poarte frumos! Oferiți-le pruncilor voștri ai puțin televizor și mai
multă lectură: din cărțile frumoase și, pe cât se poate, pagini alese din
Sfintele Scripturi... Faceți din Fiul Mariei un prieten al copiilor voștri; și
fiți siguri că Pruncul Iisus vă va surâde din iesle, iar Copilul Iisus va merge
spre Nazaret ținându-vă de mână...”.
Împărtășirea harului lui Hristos se face
în Biserică, cu ajutorul slujitorilor Săi.
Influența pedagogică[71]
a Bisericii este deosebit de importantă! În primul rând, ea ne face părtași la
tainele vieții supranaturale, la misterele participării la manifestarea în lume
a Divinității. Biserica trebuie să ofere tineretului un model de conduită,
tocmai datorită faptului că este o comunitate care promite mântuirea și
iertarea, prin participarea la viața ei devenind mai buni.
Biserica trebuie să completeze opera
educativă începută de părinți și să se dovedească a fi o modalitate
complementară alături de școală în materie de formare spirituală, de educație
morală, de activism cetățenesc. Căci, fără Dumnezeu, tânărul nu va ajunge la
desăvârșirea sa. Și unde Îl poate cunoaște mai bine dacă nu în Biserică? Mai
ales că, participând la ceremoniile religioase, tinerii au sentimentul
apartenenței la ceva, devin solidari și întăriți sufletește. Toți devin egali,
iar sentimentul religios nu mai este o trăire personală, singulară, ci se
difuzează înspre ceilalți. El se răspândește, trece de la un individ la altul, sprijinindu-se
pe confidență, dar căutând și martori. Tânărul nu rămâne exterior
ceremonialului (rostește rugăciuni, cântă, dăruiește, are o anumită conduită
față de oficiant sau față de coparticipanți), ritualul sacru având o valoare
inițiatică, formativă. Persoana care participă la acest act dobândește un
statut aparte: atributele Divinității se răspândesc în subiectivitatea care se
deschide în el.
Participanții se împlinesc din punct de
vedere spiritual și devin mai eficienți în ceea ce urmează să întreprindă. Se
derulează o educație implicită, cu reverberații adânci, nebănuite, în
personalitatea tinerilor care iau parte la ritual.
Biserica trebuie să aibă grijă ca
tinerii să nu alunece spre practicarea credinței într-un mod ”mașinal”, ”pentru
că așa se cade”, ci să-i determine, să-i facă să cinstească, așa cum se cuvine,
cele sfinte, să-i ajute să-și ”însărbătorească” sufletele cât mai mult și cât
mai des.
Educația pe care o exercită atât
preotul, în cadrul Bisericii, cât și profesorul de religie, în cadrul școlii,
al comunității, trebuie să întărească, pe deplin, legătura dintre familie,
tânăr, școală și Biserică. Legătură din care să izvorască, în viața tânărului,
ca o salbă spre înduhovnicire și mântuire, cele mai alese virtuți.
PARTEA A II-A
DESPRE ASCEZA FAMILIEI ORTODOXE
A. DEFINIȚIA ”ASCEZEI”
Cuvântul ”asceză” vine de la grecescul
ASKESIS[72]
și înseamnă ”exercițiu, efort, performanță”.
Sfântul Apostol Pavel îi sfătuiește pe
credincioși să exerseze pentru lupta credinței lui și ne dă asupra ascezei un
tablou, o imagine a militarului și a sportivului, în același timp:
”Îmbrăcați-vă în toate armele lui Dumnezeu pentru a putea să vă țineți tari” (Efeseni 6:11).
Asceza creștină protejează spiritul de
orice capcană, venită din partea lumii și preconizează învingerea Răului prin
crearea Binelui. Ea apare astfel ca un mijloc, o strategie.
Și Părintele Teofil Părăian afirma, cu
ocazia unui interviu ce i-a fost luat[73],
că asceza este un exercițiu, o angajare pentru disciplina sufletească și
trupească, este ca un fel de gimnastică a sufletului și a trupului, este o
punere în rânduială a simțurilor, o disciplinare, în așa fel încât să introducem,
în conștiința noastră, în existența noastră intimă, lăuntrică, ceea ce putem
primi prin simțuri din afara noastră. Simțurile noastre trebuie puse la lucru
prin ceea ce știm noi că este pozitiv în existența noastră.
În tradiția Bisericii Ortodoxe[74],
asceza desemnează postul, înfrânarea și rugăciunile prelungite, lupta cu
gândurile, metaniile. Pilda Mântuitorului, despre care știm că postea,
priveghea și Se ruga îndelung, adeseori, întăresc această virtute umană,
păstrată și recomandată de Biserica noastră Ortodoxă nu numai monahilor și
monahiilor, ci și familiilor. De ce? Pentru că, așa cum preciza și Părintele
Daniel Benga[75],
familia a fost lăsată de Dumnezeu să ducă o luptă duhovnicească în doi, așa că
orice creștin este chemat să fie un monah în lume, putând vorbi, în felul
acesta, de un monahism interiorizat. Pentru că nu este nicio diferență –
observă, în continuare, Părintele – între o mamă, care își crește copiii
priveghind, nopți de-a rândul, plângând chiar în fața icoanei Maicii Domnului
pentru ei, jerfindu-și întreaga viață pentru aceștia, crescându-i ca noi ostași
ai lui Hristos, și o călugăriță, care se trezește la miezul nopții, pentru
priveghere.
Paul Evdokimov[76],
mergând pe aceeași linie, pune semnul egalității între aceste două căi de
asceză – familia și monahismul -, scriind: ”Sfințenia monahală și sfințenia
conjugală sunt cei doi versanți ai Taborului; culmea și a unuia și a celuilalt
este Duhul Sfânt. Cei ce ating vârful prin una sau prin alta dintre cele două
căi intră în odihna lui Dumnezeu, în bucuria Domnului”.
În concluzia pe care o formulează
Părintele Daniel Benga, în articolul amintit anterior, se arată că principiile
monahismului pot deveni, prin interiorizare, principii ale vieții creștine, în
general, astfel că, și în căsnicie, în familie, se cere ascultare, castitate,
sărăcie.
Castitatea înseamnă să-I aparții lui
Hristos întru totul, fără nicio rezervă, soții, înțelegând acest adevăr,
rugându-se așa: ”Dă-ne, Doamne, ca iubindu-ne unul pe altul, pe Tine să Te
iubim”.[77]
Mirenii își pot înfrânge plăcerea numai
împărtășindu-se de harul și Tainele dumnezeiești. Ei învață cumpătarea în cele
materiale chiar și uitându-se la semenii lor mai săraci, ceea ce îi determină
să renunțe, de bunăvoie, la ceea ce au, dăruind și altora[78].
Sfântul Ioan Sinaitul[79],
în ”Scara dumnezeiescului urcuș”, îndemna spre neavuție sau sărăcia de
bunăvoie, enumerând câteva beneficii ale ei: ”Lepădarea grijilor, lipsa de
îngijorare a vieții, călătorie neîmpiedicată, înstrăinarea de întristare,
credință în porunci”.
Cele trei voturi se înscriu în marea
chartă a libertății umane: sărăcia de bunăvoie eliberează de stăpânirea
materiei; castitatea eliberează de stăpânirea cărnii, presupune chiar și
curățirea de răutate; ascultarea eliberează de stăpânirea idolatrică a
eului și aceasta înseamnă înfierea divină de către Tatăl[80].
Asceza este ”războiul nevăzut”,
neîncetat, fără odihnă; este iluminare, dobândire de daruri, stare harismatică.
Asceza este crucea[81].
Părintele Dumnitru Stăniloae spunea că
așa de mult ne iubește Dumnezeu pe noi, încât are răbdare cu fiecare dintre ni,
vrând să ne asume, pentru ca, atunci când Se va duce către Tatăl și Se va pleca
înaintea Tatălui, să aibă cu El toată firea umană și toate persoanele umane.
Vrea să ne ducă pe toți prinos Tatălui. Și dacă El Și-a asumat firea noastră,
starea noastră, condiția noastră, nici noi nu putem ajunge la Înviere decât
luând calea pe care a luat-o El: calea crucii. Și, atunci, crucea, pentru noi,
capătă un sens duhovnicesc. Dar pentru că nu avem trup aparent și natură umană
aparentă, ci foarte concretă, atunci participă la asceză și sufletul, și
trupul. Și atunci asceza este, întâi de toate, o problemă duhovnicească.
Nu putem evita calea crucii, și crucea
înseamnă jertfă, crucea înseamnă răstignire, omul își jetfește patimile pentru
transfigurare.
Iubirea Mântuitorului Hristos[82]
dă întregii vieți și întregii realități o semnificație nouă, și anume: pentru
noi, adevărata existență se înrădăcinează și se împlinește în și cu Dumnezeu.
1. EFORTUL ASCETIC
Asceza este o necesitate pentru om,
spunea Pr. Dr. Constantin Petrache într-un articol apărut în numărul 23 al
revistei ”Familia Ortodoxă” , arătând că atât părinții aghioriți din toate
veacurile, cât – mai ales – sfinții teologi, precum Grigorie Palama, Nicodim
Aghioritul sau Paisie Velicicovski, susțin că prin nevoința creștină (adică
prin postire, priveghere și rugăciune), trăită înlăuntrul vieții bisericești,
omul se tămăduiește de rănile pricinuite de căderile lui Adam, dobândind din
nou starea paradisiacă de trăire a unirii tainice cu Făcătorul Său.
Părintele Evgheni Șestun[83]
spunea că familia este o cruce, arătând că soțul se poate mântui prin soție,
dacă ea își știe locul. Ea trebuie să fie mai smerită decât cel mai smerit
bărbat. Numai așa se mântuiește. Soțul se mântuiește prin simplul fapt că soția
îl impune drept cap al familiei, chiar dacă el refuză. O familia va exista
atâta timp cât bărbatul va fi capul ei, iar femeia trebuie ”să se teamă de
bărbat” (Efeseni 5:33).
Din familie nu trebuie să lipsească nici
rugăciunile unul pentru altul, dar nici multa răbdare.
Efortul ascetic are la bază credința –
cea mai de preț virtute. Amândoi soții trebuie să aibă o credință dreaptă, să
fie cu adevărat credincioși și să-L iubească pe Dumnezeu din tot sufletul,
pentru că și atunci când credința lor n-ar fi decât un grăunte de muștar, ei
vor muta, împreună, munții[84].
Efortul ascetic trezește amintirea morții –
care nu este altceva decât marea chemare și nostalgia veșniciei -, darul
lacrimilor (pocăința), trezvia duhovnicească și rugăciunea cea neîncetată.
Sfântul Ioan Gură de Aur spunea că cei
căsătoriți trebuie, în toate, să se asemene cu călugării, rugăcinea, postul,
citirea Scripturii, disciplina ascetică impunându-se tutror.
Efortul ascetic duce la existența în
însăși lumea lui Dumnezeu, orânduită după Legile cele dumnezeiești, ”lepădați
de satana și de toate lucrurile lui, și de toată puterea lui”, fiind alegerea
noastră de bunăvoie.
2. VIAȚA SPIRITUALĂ
Viața spirituală[85]
este viața omului față către față cu Dumnezeul lui, participând la viața lui
Dumnezeu, spiritul omului fiind în ascultarea Duhului lui Dumnezeu. Viața
spirituală este întotdeauna o întâlnire. Dumnezeu iese din El Însuși spre om,
iar omul își părăsește izolarea sa și Îl întâlnește pe Celălalt.
Prin iubirea Lui, Dumnezeu face din om
locuință treimică. Pur și simplu, Treimea, după cum spune și Sfântul Macarie,
locuiește în suflet în măsura în care acceptă omul lucrul acesta.
Văzută de jos, viața spirituală arată ca
o luptă necontenită, numită ”războiul nevăzut”, în care orice oprire devine o
rămânere în urmă. Văzută de sus, aceasta înseamnă dobândirea darurilor
Sfântului Duh. Această dublă mișcare se degajă clar din rugăciunea adresată
Sfântului Duh: ”Curățește-ne de toată întinăciunea”, dar și ”Vino și te
sălășluiește întru noi”.
Atentă la metanoia (pocăință), viața
spirituală își are punctul de plecare în smerenie, în recunoașterea
păcătoșeniei.
Smerenia este arta de a-ț vedea exact
locul tău.
Aceza vieții spirituale urmează drumul
trasat prin pocăință și remușcare. Ea aspiră, mai întâi de toate, la eliberarea
omului din robia patimilor. Pentru acest scop, asceza cultivă trezvia; chiar în
stare de somn, spiritul veghează.
Trezvia exersată ne îngăduie să
recunoaștem răul înainte de a fi tentați să-l comitem.
a. Harismele în viața spirituală
Sfântul Ioan Scărarul sau Sinaitul
descrie viața spirituală sub chipul liniștitor al scării Paradisului. Puterile
cerești poartă ostenelile oamenilor. Îngerii care urcă și coboară pe ”scara lui
Iacob” îl însoțesc pe om pe acest drum, iar acesta primește harismele. Sfântul
Chiril al Ierusalimului enumeră câteva, astfel: ”Unuia, Duhul îi întărește
cumpătarea, pe altul îl învață îndurarea, pe un altul postul și, în sfârșit, pe
toți îi învață să practice nevoințele vieții duhovnicești” (Cateheze mistagogice 16:12). De aici
rezultă faptul că viața spirituală este, în întregime, harismatică[86].
În primul rând, se va exercita darul deosebirii, discernământul, pentru a nu
confunda scopul cu mijloacele. Mijloacele necesare pentru a ajunge la
dobândirea Sfântului Duh înlăuntrul nostru sunt acestea toate: rugăciunea,
postul, privegherile și orice alte practici.
Viața spirituală nu are nimic
inconștient și nimic pasiv. Trezvia cultivă pocăința, care este o manieră
activă de a asculta neîncetat Cuvântul.
Pocăința este o formă a umilinței. Nici
una, nici cealaltă nu sunt virtuți, ci stări permanente ale sufletului; numai
puterea lor vindecă de idolatria egocentrică, de dragostea de sine, de
pretenții sau de complexe de inferioritate. Umilința învață să fii ca și când
nu ai fi și să nu știi ce ești.
În I
Corinteni 3:21-22, Sfântul Apostol Pavel se ridică la o viziune uimitoare:
”toate sunt ale voastre, fie viața, fie moarte”, ambele cu același titlu sunt
daruri ale lui Dumnezeu, sunt harisme.
Potrivit afirmației Pr. Prof. Vasile
Răduca, darurile Duhului Sfânt sunt: înțelepciunea, înțelegerea cea mai
potrivită dintre soți buna sfătuire, puterea de a rezista ispitelor pe care nu
le-ar putea birui de unii singuri, cumpătarea, bunăstarea etc.. Acestea vor
începe să lucreze, cu adevărat, în cei căsătoriți numai în măsura în care cei
doi se vor privi cu ochii cu care Hristos privește mădularele Trupului Său
mistic.
C. CĂILE ASCEZEI ÎN FAMILIA CREȘTINĂ
Calea ascezei este o cale dificilă[87]
și, după cum ne învață Sfinții Părinți, omul trebuie să se ostenească și să
lucreze împreună cu Dumnezeu pentru mântuirea lui. Smerenia este cea mai mare
putere[88],
întrucât ea mută axa vieții omului în Dumnezeu, universul nu se mai învârte în
jurul egoului său, căci omul se situează pe sine în centrul sfânt al apropierii
de Dumnezeu, aflându-și, astfel, adevăratul său loc.
Pentru îndepărtarea de tot felul de
păcate, omul are nevoie de pocăință și de al doilea Botez, care este Sfânta
Împărtășanie sau Sfânta Euharistie. În felul acesta, Hristos îi dăruiește o
haină nouă, curată, lipsită de întinăciune, intrând El Însuși în sufletul
credinciosului, punând început bun lucrării de spălare a chipului, a inimii, de
păcate, de depărtare, separare egoistă de Dumnezeu.
Pentru ca să nu rămână, pentru
totdeauna, necunoscător al harului Botezului, și pentru ca să nu-și piardă,
definitiv, curăția, sănătatea și toate celelalte daruri primite la Botez, ci,
dimpotrivă, pentru a le putea afla și a le spori, Dumnezeu i-a dăruit omului
păcătos leacul pocăinței, metanoia[89].
Pocăința le este necesară tuturor celor care vor să părăsească păcatul și să se
întoarcă la Dumnezeu, oricare ar fi fost starea lor duhovnicească. Ea este
condiția esențială a vindecării omului căzut, este temelia întoarcerii sale la
sănătatea deplină; pocăința este profunda și via simțire lăuntrică, prin care
omul își recunoaște fiecare dintre păcatele sale, precum și starea sa
păcătoasă, prin care se leapădă de ea, Îi cere iertare lui Dumnezeu și Îl
cheamă în ajutor.
Sfinții Părinți văd în pocăință un
proces de convertire lăuntrică, ce nu privește atât păcatul în sine, cât
reîntoarcerea la Dumnezeu, pentru că cel ce se pocăiește părăsește înstrăinarea
de Dumnezeu de odinioară, dorește însănătoșirea, se întoarce și se alipește de
Dumnezeu.
Pocăința este forța prin care omul
înaintează și sporește duhovnicește, iar bolile sale merg spre vindecare.
Sfântul Varsanufie arată că cel care are
plânsul cel adevărat, împreunat cu străpungerea inimii, nu e biruit de niciun
război. Această stare e ca o pavăză, care întoarce toate săgețile diavolului.
Nicolae Cabasila[90]
spune că viața în Hristos constă în unirea noastră cu Dumnezeu, iar această
unire se realizează prin Sfintele Taine. Euharistia[91]
este desăvârșirea tuturor celorlalte taine. Ea ajută la împlinirea a ceea ce nu
sunt în stare să facă celelalte Taine, după cum tot ea este aceea care face să
strălucească și mai tare darul pimit prin celelalte Taine și întunecat de umbra
păcatului. De aceea, noi ne botezăm o singură dată, dar ne împărtășim de mai
multe ori, pe tot parcursul existenței noastre pământești. Această Sfântă Taină
este lumină pentru cei care odată s-au curățit, curățire pentru cei care acum
au de gând să se spele de păcate, ungere care îi îmboldește pe cei ce vor să
lupte împotriva duhului rău și a patimilor. Cel ce se face părtaș de Hristos
prin împărtășirea de sfântul Lui trup și sânge, trebuie să aibă mintea Lui și
să vrea să-și însușească și izbânda Lui. ”Mintea lui Hristos stă în a cugeta
numai cele ce privesc la slava lui Dumnezeu și Tatăl și în a voi să împlinească
cele plăcute Celui ce L-a născut”.[92]
Împărtășirea[93]
presupune atât participarea la sfințenia lui Hristos, cât și la jertfa Lui,
datorită faptului că acestea nu pot fi despărțite, fără jertfă nefiind posibilă
sfințenia sau sfințenia exprimând starea de jertfă. Împărtășirea de Hristos
acum și aici asigură comuniunea cu Treimea și în eternitate.
Rugăciunea, în viziunea Sfinților
Părinți, reprezintă un vârf al virtuților[94],
deoarece prin rugăciune ”cerem și celelalte virtuți de la Dumnezeu”. Ea este
lucrarea potrivită a minții, o stare de nepătimire, cea mai înaltă înțelegere
posibilă; reprezintă unirea ființială cu Dumnezeirea, unire care poate să aibă
loc prin rugăciunea comună a familiei.
Prin rugăciune[95],
omului i se deschide harul dumnezeiesc.
Rugăciunea are un rol esențial în
urcușul duhovnicesc. Ea este o predare a omului în lucrarea mântuitoare a lui
Dumnezeu prin lucrarea Duhului Sfânt. De aceea, rugăciunea se face de bunăvoie,
întru cunoștință, iar prin ea omul devine împreunălucrător cu Dumnezeu la
îndumnezeirea și mântuirea sa.
Sfântul Grigorie Palama ne învață că
”noi ne rugăm la Dumnezeu nu pentru a-L aduce la noi, ci pentru a ne înălța pe
noi spre El prin rugăciunea pe care I-o aducem, și pentru a ne întoarce la El”.
Prin rugăciune, se curăță sufletul și,
îndeosebi, partea sa pătimitoare, iar prin purificarea sufletului, se curăță și
trupul, care nu mai e mișcat de patimile trupești și materiale. Odată
purificată partea pătimitoare, aceasta întoarce spre sine trupul, îl atrage de
la plăcerea pentru cele rele, nimicind astfel asaltul răului. Așa, și trupul ia
parte la sfințenie, dobândind puterea de a pune capăt pornirilor păcătoase.
Sfântul Ioan Damaschin afirmă că
”rugăciunea îl eliberează pe om, pentru că acesta primește, prin ea, lumina
Duhului”.
Prin rugăciune, omul ajunge să cunoască
binele cel adevărat și aleargă spre el fără să mai stea pe gânduri.
Rugăciunea îl face pe om puternic la
vreme de ispită. Ea se naște din credință, care lărgește sufletul, astfel încât
acesta este capabil să-L cunoască și să-L înțeleagă pe Dumnezeu. Credința
împinge sufletul spre curățire – scopul vieții noastre: curățirea inimii de
patimi, sfințirea vieții noastre, unirea cu Dumnezeu, îndumnezeirea.
Prin credință, noi recunoaștem pe
Mântuitorul Hristos ca Unicul Doctor care poate, cu adevărat, să vindece bolile
și sufletele noastre.
Credința implică, mereu, dorința și
voința omului, asftel încât o putem defini ca liberul consimțământ al
sufletului.
Potrivit Sfântului Grigorie de Nyssa,
omul înțelege prin credința adevărată adevăratul sens al existenței sale, scapă
de amăgire și de tot felul de rătăciri, de absurditatea lumii fantasmagorice în
care este silit să trăiască, scapă de neliniștea care-i mistuie ființa, iese
din valurile unei existențe nestatornice și schimbătoare și intră într-o viață
neschimbătoare, aflându-și pacea și statornicia de sine.
Credința este platoșa omului, ea este
condiția și ușa mântuirii lui, după cum aflăm în Noul Testament.
Faptele de milostenie pornesc din
suflet, dintr-un suflet curat, curățit prin nădejde, speranță, iubire. Atunci
când creștinul are dragoste, dobândește celelalte virtuți. Dragostea este aceea
care alungă, din sufletul omului, pricina tuturor relelor și a tuturor
patimilor, care, după Sfinții Părinți, este iubirea de sine.
Iubirea este inima din care pulsează
întreaga viață creștină. Ea este esența[96]
creștinismului, esența lui dogmatică și esența lui morală. În ea se
concentrează tot duhul de viață dătător al creștinismului. Iubirea e reciprocă
dăruire de sine, ieșire din sine și revărsare în altul, desființând izolarea
dintre persoane și realizând între ele o împărtășire integrală de existență și
de viață. Persoanele unite în iubire se afirmă una pe alta ca atare și se
desăvârșesc reciproc, îmbogățindu-se spiritual una pe alta.
Iubirea are, ca urmare, o lărgire a
eului propriu, o descătușare a tuturor forțelor bune din el și o îmbogățire de
sine prin celălalt, cu cât te dăruiești mai mult, cu atât te îmbogățești mai
mult.
Iubirea este cerul pe pământ, ea-L
coboară pe Dumnezeu în inima omului și-l urcă pe om la cer, izvorând din
profunzimile spiritului, e o revărsare a ființei spirituale însăși, e inima
spiritului uman. Izvorând din însuși centrul ființei noastre, ea ne unește cu
Dumnezeu și ne îndumnezeiește - ținta noastră supremă.
Faptele de milostenie constau în
ajutorarea aproapelui care se află în nevoie, ea izvorăște din iubirea lui
Dumnezeu. În ”Fericiri”, ni se spune că cei milostivi se vor milui. Ei fac
parte din grupul celor cărora li se vor ierta păcatele.
Postul este o faptă de virtute, un
exercițiu de înfrânare a poftelor trupului și de întărire a voinței. Înfrânarea
reprezintă efortul persoanei în vederea despătimirii. Aceasta, alături de frica
de Dumnezeu, întărește credința.
Postul[97]
este o călătorie duhovnicească, este pregătirea noastră pentru efortul, încet
și susținut, de a realiza, la sfârșit, propria noastră ”trecere” către viața
cea nouă în Hristos Iisus, Mântuitorul lumii.
Scopul postului este acela de a avea
inima ușoară, astfel încât aceasta să se poată deschide către realitățile
duhovnicești, să cunoască tainica ”sete și foame” după comuniunea harică cu
Dumnezeu.
D. ROLUL ASCEZEI ÎN FAMILIA CREȘTINĂ
Asceza trebuie să conducă[98]
la ascultarea desăvârșită a omului de Dumnezeu, la supunerea patimilor
iraționale față de rațiunea umană.
Rolul ascezei este îmbrăcarea
credinciosului cu veșmântul semereniei, care, după Sfântul Isaac Sirul, este ”veșmântul
cu care S-a îmbrăcat Hristos când S-a făcut Om”. ”De aceea, privind pe tot omul
care s-a îmbrăcat în aceastaă asemănare, zidirea cuvântătoare și cea
necuvântătoare se închină precum stăpânului, pentru cinstea stăpânului ei.
Firea L-a văzut pe Fiul lui Dumnezeu îmbrăcat în ea și petrecând în ea. Cel
smerit se apropie de fiarele pierzătoare și când acestea își aruncă privirea
înspre el, sălbăticia li se îmblânzește și vin la el ca la stăpânul lor. Ele
își pleacă capetele lor și ling picioarele lui, întrucât ele simt acea mireasmă
care se răspândea din Adam înainte de cădere, când s-au strâns împrejurul lui
și le-a pus nume în rai. Este mireasma care s-a luat de la noi și pe care a
luat-o și a înnoit-o și le-a dat-o iarăși Iisus Hristos prin venirea Lui.
Aceasta este buna mireasmă care se răspândește ca un mir din neamul oamenilor”.
Prin asceză, omul fragmentat, risipit,
se reunește lăuntric. Mintea, voința și inima nu mai luptă unele împotriva
altora. Ascetul creștin Îl vrea cu voința lui pe Hristos, cu mintea lui
gândește la Hristos și cu inima se apropie de Hristos, iar armonia lui
lăuntrică, în care-o câștigă, astfel, ca pe un dar de bun preț, se răspândește
și-n lumea exterioară, împărtășindu-se toți apropiații săi de ea.
CONCLUZII
Lucrarea mea pune în atenție scopul
principal al căsătoriei, și anume stabilirea unei stări desăvârșite în
dragostea dintre soți, ca să se împlinească reciproc, transmițând unul altuia
calitățile și darurile care sunt proprii fiecăruia, înnoibilându-se reciproc și
formându-se reciproc, lucrând laolaltă la îndeplinirea menirii morale a
fiecăruia.
Din lucrarea de față, se ajunge la
concluzia clară că familia este importantă pentru societate, întrucât ea este
prima școală care-l pregătește pe copil pentru viața socială, deprinzându-l
să-și împlinească datoria, să-și deisciplineze voința, dându-i simțul ierarhiei
și ordinii. Mediul familial oferă siguranță, liniște, afecțiune, seninătate,
libertate interioară, demnitate. Toate acestea conduc spre o dezvoltare normală
și echilibrată.
Am încercat, așadar, să subliniez sensul
teologic al vieții de familie, vocația sa originară și, de asemenea, am sugerat
doar câteva principii sau direcții de viață spirituală, menite să lumineze și
să înfrumusețeze, să echilibreze chipul nemuritor al familiei: trăirea în
Hristos și în Biserică.
În contextul actual, datorită
profundelor schimbări socio-culturale pe care le traversează omenirea toată,
consider că este imperior necesară o intensificare a lucrării
pastoral-misionare a Bisericii noastre Ortodoxe în vederea conștientizării, de
către fiecare familie, a Tainei Cununiei și a importanței familiei în cadrul
Bisericii, familia trebuind să-și împlinească rolul de adevărată ”mică
biserică”, în care, prin credință, nădejde și dragoste, prin fapte bune și
jertfire de sine, fiecare membru al său trebuie să dea mărturie despre iubirea
jertfelnică a lui Hristos pentru lume, ca și despre datoria lumii de a fi
iubire, drept răspuns la iubirea lui Hristos.
Cei care se căsătoresc pentru ca prin
dragostea lor să se sprijine unul pe celălalt pe calea mântuirii, au înțeles
rostul Familiei. Atunci când iubești pe cineva, îi dorești mântuirea și faci
tot ceea ce-ți stă în putere pentru a-l ajuta să parcurgă acest drum. De aceea,
toți cei care vor să aibă parte de împlinire în familie, trebuie să caute a
trăi sub binecuvântarea lui Dumnezeu.
Familia conferă, prin structura sa,
unitate și stabilitate întregii societăți. Când se va destrăma familia, și
societatea se va destrăma. Nu trebuie să așteptăm, pasili, acest lucru! Trebuie
să veghem la păstrare valorilor religioase și morale ale familiei. În fața
acestei lumi, cel mai important lucru este să Îl avem și pe Dumnezeu cu noi.
Trăind în Hristos și prin Hristos, avându-L
pe Dumnezeu cu ei, străduindu-se în lucrarea cea spre mântuire a sufletelor
lor, fiecare membru al familiei este o rotiță ce înalță întreg edificiul pe
Muntele Taborului, prin aceasta asemănându-se perfect cu monahii ce au privirea
ațintită către Împărăția cea veșnică, cerească.
[1] Michel Philippe Laroche, Un singur trup – aventura mistică a cuplului,
Editura AMARCORD, București, 1995, p.9-10
[2] Pr. Evgheni Șesun – Familia ortodoxă. Sfaturi, cuvinte de
învățătură, rugăciuni, traducere din limba rusă de Lucia Ciornea, tipărită
cu binecuvântarea Preasfințitului Părinte Galaction, Episcopul Alexandriei și
Teleormanului, Editura CARTEA ORTODOXĂ, București, 2006, p.26
[3] Arhim. Ioanichie Bălan – Călăuză ortodoxă în familie și societate. II,
tipărită cu binecuvântarea Î.P.S. Daniel – Mitropolitul Moldovei și Bucovinei,
Editura MITROPOLIEI MOLDOVEI ȘI BUCOVINEI, 1993
[4] Ibidem
[5] Pr.prof. Gleb Kaleda – Biserica din casă, traducere din limba
rusă de Lucia Ciornea, Editura SOFIA și Editura CARTEA ROMÂNEASCĂ, București,
2006, pp.9-10
[6] Pr.prof.dr. Nicolae D.
Necula – Familia azi. Probleme pastorale
și sociale, în ”Glasul Bisericii”, revista Sfintei Mitropolii a Munteniei
și Dobrogei, anul LVII, nr.9-12, septembrie-decembrie 2001, p.121
[7] Pr. Asist. Ioan-Cristinel
Teșu – Sensul familiei în concepția
Sfântului Ioan Gură de Aur, în volumul ”Familia creștină azi”, Editura
Trinitas, Iași, 1995, pp.52-55
[8] Sf. Ioan Gură de Aur – Omilii la Facere I. Traducere,
introducere, indici și note de Pr. D. Fecioru, Editura Institutului Biblic și
de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1987 – OMILIA A XXVII-A,
VII, p.61
[9] Sf. Ioan Gură de Aur – Comentariile sau explicarea Epistolei către
Efeseni, traducere din limba greacă de Arhim.Theodosi Athanasiu, Egumenul
Bisericii ”Sf. Spiridon”, după ediția de Oxonia din 1852, Iași, 1902, p.211
[10] Raluca Popescu – Introducere în sociologia familiei. Familia
românească în societatea contemporană, Editura
POLIROM, Iași, 2008, p.29
[11] Mitrofan, I; Ciupercă, C.
– Incursiune în psihologia și
psihosexologia familiei, EDIT PRESS, București, 1998
[12] Raluca Popescu – Introducere în sociologia familiei. Familia
românească în societatea contemporană, Editura
POLIROM, Iași, 2008, pp.29-31
[13] Maria Voinea – Familia contemporană: mică enciclopedie,
Editura FOCUS, București, 2005 a
[14] Chipea, F. – Familia contemporană – tendințe globale și
configurații locale, Editura EXPERT, București, 2001,
[15] Idem 12
[16] Maria Voinea – Restructurarea familiei: modele alternative
de viață, în ”Sociologia românească”, nr.5/1994, p.503
[17] Putnam, R. – Bowling Alone. The Collapse and Revival of
American Community, TOUCHSTONE, 2001
[18] Idem 12, pp.34-36
[19] Giddem, A. – Transformarea intimității. Sexualitatea,
dragostea și erotismul în societățile moderne, Editura ANTET, București,
2000
[20] Hardyment, C. – Viitorul familiei, Editura ȘTIINȚIFICĂ,
București, p.87
[21]Raluca Popescu – Introducere în sociologia familiei. Familia
românească în societatea contemporană, Editura
POLIROM, Iași, 2008 , p.46
[22] Învățătura de Credință Creștină, p.487; Pr.prof. Dr.Ion Bria – Dicționar de teologie ortodoxă, Editura
Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București,
1981, pp.95-96
[23] Scopurile căsătoriei, traducere de Radu Hagiu, în revista ”Familia
ortodoxă”, nr.3 (26)/2011, p.16
[24] Dr.Christa Todea-Gross și
Pr.prof.Dr. Ilie Moldovan – Îndrumarul
medical și creștin despre viață al Federației Organizațiilor Ortodoxe Pro-Vita
din România, tipărit cu binecuvântarea Înalt Preasfințitului Părinte
Bartolomeu, Arhiepiscopul Vadului, Feleacului și Clujului și Mitropolit al
Clujului, Crișanei și Maramureșului, Editura RENAȘTEREA, Cluj-Napoca, 2008,
pp.378, 380-381, 383
[25] Scopurile căsătoriei, traducere de Radu Hagiu, în revista ”Familia
ortodoxă”, nr.3 (26)/2011, p.16
[26] Preot lector Dr. Vasile
Crețu – curs de Pedagogie creștină,
Universitatea de Stat București, Facultatea de Teologie Ortodoxă ”Justinian
Patriarhul”, an universitar 2010-2011
[27] Psiholog Adriana Hâncean
– Iubirea părintească în zorii vieții
copilului, în revista ”Presa ortodoxă”, nr.8/2009, p.12
[28] Idem 26
[29] Conf. Dr. Elena
Stănculescu – curs Psihologia educației,
Universitatea de Stat București, Facultatea de Psihologie și Științele
Educației – Departamentul pentru pregătirea personalului didactic, an
universitar 2008-2009
[30] Eugen Jurca – Experiența duhovnicească și cultivarea
puterilor sufletești – contribuții de metodologie și pedagogie creștină,
Editura GUTENBERG, Târgu-Lăpuș, pp.98, 100, 101-102
[31] Idem 29
[32] Erickson – apud Conf. Dr. Elena Stănculescu, curs Psihologia educației
[33] Idem 30, pp.39, 77
[34] Psiholog Adriana Hâncean
– Iubirea părintească în zorii vieții
copilului, în revista ”Presa ortodoxă”, nr.8/2009, p.13
[35] Idem 26
[36] Idem 29
[37] Idem 26
[38] Eugen Jurca – Experiența duhovnicească și cultivarea
puterilor sufletești – contribuții de metodologie și pedagogie creștină,
Editura GUTENBERG, Târgu-Lăpuș, pp.158-159
[39] Conf. Dr. Elena
Stănculescu – curs Psihologia educației,
Universitatea București, Facultatea de Psihologie și Științele Educației –
Departamentul pentru pregătirea personalului didactic, an universitar 2008-2009
[40] Eugen Jurca – Experiența duhovnicească și cultivarea
puterilor sufletești – contribuții de metodologie și pedagogie creștină,
Editura GUTENBERG, Târgu-Lăpuș, pp.186-190, 208-209, 210-214
[41] Maica Magdalena – apud Eugen Jurca, op.citată, pp.208-209
[42] Meddi, Luciano – apud Eugen Jurca, op.citată, p.214
[43] Irina Holdevici - apud Eugen Jurca, op.citată, p.214
[44] Idem 39
[45] Eugen Jurca – Experiența duhovnicească și cultivarea
puterilor sufletești – contribuții de metodologie și pedagogie creștină,
Editura GUTENBERG, Târgu-Lăpuș , p.224
[46] Conf.Dr.Anca Munteanu – apud Eugen Jurca, op.citată, p.224
[47] Idem 45, pp.230, 232, 234, 236
[48] Pr. Evgheni Șesun – Familia ortodoxă. Sfaturi, cuvinte de
învățătură, rugăciuni, traducere din limba rusă de Lucia Ciornea, tipărită
cu binecuvântarea Preasfințitului Părinte Galaction, Episcopul Alexandriei și
Teleormanului, Editura CARTEA ORTODOXĂ, București, 2006, pp.19, 20, 28
[49] Pr.Tiberiu Gh. Dârlea – Căsătoria și viața mistică, Editura
LUMINA, București, 1995, p.173
[50] Pr.Doru Costache, http://creștinortodox.ro/morală
[51] Prof. Dr. Ion I. Mutu –
Strehaia – Sfântul Botez și Sfânta
Cununie – cele două căi ale unei vieți binecuvântate de Dumnezeu, articol
apărut pe site-ul http://www.sfgheorghe-severin.ro
[52] Vlăsceanu, L. – Familia și relațiile de gen, în
”Sociologie și modernitate. Tranziții spre modernitatea reflexivă”, Editura POLIROM,
Iași, 2007, pp.26-27
[53] Coord. Dimitra Gouti,
Maria D. Kokkinou – Criza familiei,
traducere din limba greacă de Pr. Șerban Tica, Editura SOFIA, București, 2011,
pp.35-40, 43, 154-155, 157
[54] Pr. Prof. Nicolae D.
Necula – Familia azi. Probleme pastorale
și sociale, în ”Glasul Bisericii”, revista Sfintei Mitropolii a Munteniei
și Dobrogei, anul LVII, nr.9-12, septembrie-decembrie 2001, pp.122-126
[55] Pr. Prof. Nicolae D.
Necula – Familia azi. Probleme pastorale
și sociale, în ”Glasul Bisericii”, revista Sfintei Mitropolii a Munteniei
și Dobrogei, anul LVII, nr.9-12, septembrie-decembrie 2001, pp.122-126
[56] Pr. Prof. Gleb Kaleda – Biserica de acasă, traducere din limba
rusă de Lucia Cornea, tipărită cu binecuvântarea Preasfințitului Părinte
Galaction Episcopul Alexandriei și Teleormanului, Editura SOFIA și CARTEA
ROMÂNEASCĂ, București, 2006, pp.214-215
[57] Pr. Prof. Nicolae D.
Necula – Familia azi. Probleme pastorale
și sociale, în ”Glasul Bisericii”, revista Sfintei Mitropolii a Munteniei
și Dobrogei, anul LVII, nr.9-12, septembrie-decembrie 2001, pp.122-126
[58] Niculina Ciupercă – Efectele emigrării asupra familiei
contemporane, articol publicat pe site-ul http://www.consilierecuplu.ro/weblog.ro/07.09.2009
[59] Pr. Prof. Nicolae D.
Necula – Familia azi. Probleme pastorale
și sociale, în ”Glasul Bisericii”, revista Sfintei Mitropolii a Munteniei
și Dobrogei, anul LVII, nr.9-12, septembrie-decembrie 2001, pp.122-126
[60] Coord. Dimitra Gouti,
Maria D. Kokkinou – Criza familiei,
traducere din limba greacă de Pr. Șerban Tica, Editura SOFIA, București, 2011,
pp.35-40, 43, 154-155, 157
[61] Pr. Prof. Nicolae D.
Necula – Familia azi. Probleme pastorale
și sociale, în ”Glasul Bisericii”, revista Sfintei Mitropolii a Munteniei
și Dobrogei, anul LVII, nr.9-12, septembrie-decembrie 2001, pp.122-126
[62] Ibidem
[63] Pr. Prof. Gleb Kaleda – Biserica de acasă, traducere din limba
rusă de Lucia Cornea, tipărită cu binecuvântarea Preasfințitului Părinte
Galaction Episcopul Alexandriei și Teleormanului, Editura SOFIA și CARTEA
ROMÂNEASCĂ, București, 2006, pp.180-184
[64] Pr. Prof. Nicolae D.
Necula – Familia azi. Probleme pastorale
și sociale, în ”Glasul Bisericii”, revista Sfintei Mitropolii a Munteniei
și Dobrogei, anul LVII, nr.9-12, septembrie-decembrie 2001, pp.122-126
[65] Pr. Prof. Nicolae D. Necula
– Familia azi. Probleme pastorale și
sociale, în ”Glasul Bisericii”, revista Sfintei Mitropolii a Munteniei și
Dobrogei, anul LVII, nr.9-12, septembrie-decembrie 2001, pp.122-126
[66] Silvia Dascălu – Suferințele familiai contemporane, în
ziarul ”Lumina de Duminică” / 8 august 2012
[67] Silvia Dascălu – Suferințele familiai contemporane, în
ziarul ”Lumina de Duminică” / 8 august 2012
[68] Pr. Prof. Nicolae D.
Necula – Familia azi. Probleme pastorale
și sociale, în ”Glasul Bisericii”, revista Sfintei Mitropolii a Munteniei
și Dobrogei, anul LVII, nr.9-12, septembrie-decembrie 2001, pp.127-130
[69] Danion Vasile – Cum să ne creștem copiii. Canon de rugăciune
pentru copilul bolnav, ediția a II-a, Editura LUCMAN, București, 2006
[70] Pr. Prof. Nicolae D. Necula – Familia azi. Probleme pastorale și sociale,
în ”Glasul Bisericii”, revista Sfintei Mitropolii a Munteniei și Dobrogei, anul
LVII, nr.9-12, septembrie-decembrie 2001, pp.127-130
[71] Constantin Cucoș - Pedagogie, Editura POLIROM, Iași, 2001
[72] Paul Evdokimov – Vârstele vieții spirituale, Asociația
filantropică medicală creștină CHRISTIANA, București, 1993, cu un cuvânt
înainte și traducere de Pr. Prof. Ion Buga, pp.137-138
[73] Interviul a fost realizat
la Sfânta Mănăstire Sâmbăta de Sus, în 18 februarie 1999, și difuzat pe postul
național de radio ROMÂNIA ACTUALITĂȚI, în cadrul emisiunii Cuvânt și suflet
[74] Ovidiu Sferlea – Asceza: aticol publicat pe site-ul http://www.cazania.wikispaces.com/Asceza
[75] Pr. Conf. Dr. Daniel Benga
– Asceza familiei creștine, în ziarul
”Lumina de Duminică”, nr. din 22.03.2009
[76] Paul Evdokimov – Vârstele vieții spirituale, Asociația
filantropică medicală creștină CHRISTIANA, București, 1993, cu un cuvânt
înainte și traducere de Pr. Prof. Ion Buga
[77] Étudesc Carmélitaines, 1939, p.32 – apud Paul Evdkimov – op.citată
[78] Pr. Constantin Ghiță – Ethosul comun al căsătoriei, în ziarul Lumina de Duminică, nr. din 18 decembrie
2011
[79] Sfântul Ioan Sinaitul – Scara dumnezeiescului urcuș, în volumul
al IX-lea al ”Filocaliei sfintelor nevoințe ale desăvârșirii”, Editura
Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1980
(cu o traducere, introducere și note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae)
[80] Paul Evdokimov – Vârstele vieții spirituale, Asociația
filantropică medicală creștină CHRISTIANA, București, 1993, cu un cuvânt
înainte și traducere de Pr. Prof. Ion Buga, p.118
[81] Pr. Prof. Vasile Gavrilă
– Liturgică, curs anul al III-lea,
semestrul I, Facultatea de Teologie Ortodoxă ”Justinian Patriarhul” –
București, an universitar 2011-2012
[82] Pr. Lector Dr.Gheorghe Holbea – curs Dogmă și spiritualitate, anul al
III-lea, semestrul I, Facultatea de Teologie Ortodoxă ”Justinian Patriarhul” –
București, an universitar 2011-2012
[83] Pr. Evgheni Șestun – Familia Ortodoxă. Sfaturi, cuvinte de
învățătură, rugăciuni, traducere din rusă de Lucia Ciornea, tipărită cu
binecuvântarea Preasfințitului Părinte Galaction, Episcopul Alexandriei și
Teleormanului, Editura CARTEA ORTODOXĂ, București, 2006, pp.35, 36-37
[84] Descoperirile Sfântului Serafim de Sarov, traducere din limba
franceză apărută în revista ”Semănătorul”, nr.14/aprilie 1927
[85] Paul Evdokimov – Vârstele vieții spirituale, Asociația
filantropică medicală creștină CHRISTIANA, București, 1993, cuvânt înainte și
traducere de Pr. Prof. Ion Buga, pp.49, 57-58, 59, 142, 143-144, 149, 150
[86] Paul Evdokimov – Vârstele vieții spirituale, Asociația
filantropică medicală creștină CHRISTIANA, București, 1993, cuvânt înainte și
traducere de Pr. Prof. Ion Buga, pp.49, 57-58, 59, 142, 143-144, 149, 150
[87] Pr. Lect. Dr. Gheorghe
Holbea – curs Dogmă și spiritualiate,
anul III, semestrul I, Facultatea de Teologie Ortodoxă ”Justinian Patriarhul” –
București, an universitar 2011-2012
[88] Paul Evdokimov – Asceza, articol publicat pe site-ul http://www.crestinortodox.ro/diverse/asceza-69574.thml
[89] Pr. Lect. Dr. Gheorghe
Holbea – curs Dogmă și spiritualiate,
anul III, semestrul II, Facultatea de Teologie Ortodoxă ”Justinian Patriarhul”
– București, an universitar 2011-2012
[90] Nicolae Cabasila – Despre viața în Hristos, pp.48-49
[91] Pr. Dr. Sterea Tache – Mântuitorul Hristos și Biserica – prelegeri
de teologie dogmatică, Editura SIGMA, București, p.237, 252
[92] Sfântul Chiril al
Alexandriei – Închinre în Duh și Adevăr,
XIII, p.578-579
[93] Idem 91, p.256
[94] Sfântul Grigorie de Nyssa
– Despre voință, în colecția Părinți
și Scriitori Bisericești, nr.29, p.477
[95] Pr. Lect. Dr. Gheorghe
Holbea – curs Dogmă și spiritualiate,
anul III, semestrul II, Facultatea de Teologie Ortodoxă ”Justinian Patriarhul”
– București, an universitar 2011-2012
[96] Teologie Ortodoxă Morală – manual pentru Institutele Teologice
Ortodoxe, vol.II, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, București, 1980
[97] Alexander Schmemann – Postul cel Mare, traducere de Andreea
Stroe și Laurențiu Constantin, Editura UNIVERS ENCICLOPEDIC, București, 1995
[98] Paul Evdokimov – Asceza, articol publicat pe site-ul http://www.crestinortodox.ro/diverse/asceza-69574.thml
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu