Asceza familiei

       Mănăstirea este o alegere foarte bună, atât pentru un tânăr, cât și pentru o tânără. Nu degeaba afirmă Sfântul Ioan Gură de Aur că mai bine este să trăiești feciorelnic decât să te căsătorești. Dar între a trăi feciorelnic și mănăstire nu se poate pune semnul egalității! Din simplul motiv că a trăi feciorelnic o poți face și în lume, nu acesta este sâmburele vieții monahale!

       Nu trebuie să confundăm, așadar, mănăstirea cu traiul feciorelnic! Că au același numitor comun – castitatea, curăția -, aceasta este cu totul și cu totul altceva. Însă a merge la mănăstire trebuie să vină dintr-o dorință nebună de a-L urma pe Hristos. Și aceasta se naște din iubirea profundă și nemincinoasă față de Hristos. Dintr-o credință încununată de fapte bune și ascultare. Din iubirea și ajutorarea semenilor, din tăierea mândriei și a ego-ului personal. Tu, ca persoană, nu trebuie să te mai pui pe primul loc, să-ți acorzi întâietate, ci să te gândești și să te rogi, în primul rând, pentru ceilalți, pentru cei din jurul tău. Să petreci timp îndelungat în rugăciune pentru semeni, pentru bunul mers al vieții!

       Alegerea mănăstirii nu trebuie să vină dintr-o decepție, neîmplinire personală, socială sau sentimentală. Pentru că, atunci, te vei minți amarnic! Și când te minți, toate ordinea ta interioară va fi zdruncinată, în sens negativ! Și vei avea de suferit, nu-ți vei găsi locul, vei fi dus de val, la voia întâmplării, călăuzit de vrăjmașul cel nesuferit al creștinului ortodox. De aceea, De aceea, trebuie să fim atenți la chemarea noastră: suntem sau nu făcuți pentru mănăstire? Suntem sau nu făcuți pentru căsătorie? Această chemare o aflăm, lămurit, în rugăciune, în sfaturile Sfinților Părinți, în sfaturile Părinților noștri duhovnici, de care trebuie să facem smerită ascultare. Pentru că un Părinte duhovnic este, pentru fiul său duhovnicesc, precum Dumnezeu-Tatăl: are atâta iubire pentru noi  și atâta înțelepciune, venită prin harul preoției, încât măcar pentru aceasta trebuie să-i respectăm sfaturile. Părintele duhovnic este, pentru fiul său duhovnicesc, precum Iisus Hristos: prietenul sufletului nostru, care bate, cu vorbe de mângâiere, înțelepte, cu vorbe de încurajare, la ușa sufletului nostru. Trebuie doar să-i deschidem, să lăsăm să pătrundă în noi duhului cuvântului bun, pe care îl primim în mod gratuit. Trebuie doar să ne întrebăm, să cercetăm, să credem, să ascultăm și vom afla, negreșit, răspunsul.

       Un alt factor comun vieții de mănăstire, călugăriei, și vieții de familie îl constituie ASCEZA, existența sănătoasă a familiei articulându-se și ea pe acest exercițiu al sufletului și al trupului. Cum? Lucrarea mea vă va da, cu siguranță, un răspuns avizat. Ea se structurează în două părți, prima parte prezentând familia și tot ceea ce presupune acest concept: definiție, trăsături, tipologii, scop, datorii, probleme ce apar și rezolvarea acestora, educație. Partea a doua a lucrării este dedicată unei scurte analize a ascezei în familiile creștin-ortodoxe, a vieții spirituale.

       Scopul lucrării mele este acela de a arăta cum tânărul credincios poate să-și întemeieze, în adevăratul sens al cuvântului, o familie sănătoasă, care este familia creștină, a cărei putere izvorăște din deplinătatea vieții trupești și duhovnicești, care permite viețuirea după poruncile dumnezeiești în toate privințele, mai ales în ceea ce ține de familie, familie care se constituie, pentru orice ortodox, într-o arcă a mântuirii.

       Lucrarea caută să descopere și să reevalueze diverse principii și legități ale unei psihopedagogii creștine, printr-o prezentare diacronică a particularităților de vârstă și a dezvoltării puterilor sufletești ale copilului și adolescentului, precum și diverse metode, procedee și ”strategii” duhovnicești utile în cultivarea și dezvoltarea puterilor sufletești ale omului, în perspectiva realizării idealului creștin suprem, asemănarea cu Dumnezeu. Am abordat, în acest sens, problema chemării comune spre schimbare, adresată fiecăruia în parte, de a-i fi sprijin celui de lângă sine, în vederea renașterii în Duhul Sfânt, prin lepădarea de sine și iubirea față de celălalt, astfel încât cei doi să devină o nouă și unică ființă. Fiecare membru al cuplului trebuie să-l ajute pe cel sau pe cea de care indisolubil și-a legat viața, spre a se ”naște” din realitatea sa personală și spirituală și să-și afle adevărata ființă, să-și afle ipostasul autentic[1].

       Am redactat această lucrare într-un stil academic, bazat pe izvoare și lucrări de referință, notele bibliografice fiind așezate în subsolul paginilor, iar lista detaliată a operelor folosite, cel puțin a celor cunoscute de noi până azi, am socotit potrivit a o așeza la sfârșitul lucrării, într-o secțiune specială.

       Desigur, lucrarea mea nu va putea răspunde tuturor întrebărilor pe care le ridică o astfel de temă, însă este un punct de plecare, o cale ce va rămâne deschisă oricăror opinii ce vor aduce o soluție viabilă în rezolvarea problemelor a-morale familiale: divorțuri, certuri, uniuni consensuale, educația religioasă greșită dată copiilor mici și adolescenților etc..

PARTEA I – DESPRE FAMILIA ORTODOXĂ

A.   DEFINIȚIA FAMILIEI

       Familia creștină este o icoană a iubirii intratrinitare, de aceea se mai numește ”mica biserică” sau ”biserica de acasă”. Tatăl și mama își asociază iubirea și și-o răsfrâng asupra copilului. Tot așa se întâmplă și în Biserică, unde oamenii se unesc prin Duhul Sfânt și prin Trupul și Sângele lui Hristos într-un singur trup[2].

       Cea dintâi familie a fost întemeiată în Rai, având ca Arhiereu și martor pe Însuși Dumnezeu, pentru a se sublinia, astfel, marele rol pe care îl are familia, pentru a se arăta la ce demnitate a ridicat-o Creatorul și ce misiune deosebită i-a încredințat[3].

       După învățătura Sfintei noastre Biserici, familia este un așezământ dumnezeiesc și temelia vieții de obște. Ea se întemeiază prin căsătorie, adică prin unirea dintre un bărbat și o femeie, binecuvântată de Dumnezeu în fața Sfântului Altar al oricărei biserici ortodoxe. Hristos întărește legătura căsătoriei dintre bărbat și femeie, înălțând-o, din ordinea naturii, în ordinea harului, învăluind-o, prin participarea Sa la nunta din Cana Galileii, în ambianța harică ce iradia din Persoana Sa. Acolo a săvârșit prima minune, prin puterea Sa dumnezeiască, și dând perechii ce se căsătorea să bea din vinul iubirii, arătând, astfel, că începe înălțarea vieții omenești, în ordinea harului și în iconomia mântuirii, de la întărirea și înălțarea căsătoriei. În felul acesta, Taina unirii indisolubile dintre un bărbat și o femeie, ca unire care se spiritualizează într-o tot mai adâncă comuniune, este Taină în Hristos. ”Taina aceasta mare este; iar eu zic, este Taină în Hristos și în Biserică”, spune Sfântul Apostol Pavel (Efeseni 5:32). Unirea lor în Hristos este o ”mică biserică”, după cum arată Sfântul Ioan Gură de Aur: ”Căsătoria este un chip tainic al Bisericii. Când cei doi se unesc în căsătorie, ei nu mai sunt ceva pământesc, ci chipul lui Dumnezeu”.[4]

B.   CARACTERISTICILE FAMILIEI

       Familia este cea mai importantă celulă din trupul bisericesc[5], este piatra de temelie a bisericii. Ea trebuie să posede unele semne și trăsături specifice Bisericii, precum:

1.     prin Taina Căsătoriei, familia se sfințește cu harul Sfântului Duh, așa precum se sfințește tot ce intră în Biserică;

2.     ea trebuie să se întemeieze pe iubirea reciprocă a membrilor săi;

3.     este locul de întâlnire în rugăciunea comună a soților și a copiilor;

4.     una din condițiile obligatorii este legătura cu Biserica locală, iar prin ea și cu cea Universală;

5.     familia trebuie să devină locul în care membrii săi se luminează, se înțelepțesc cu Cuvântul lui Dumnezeu prin citirea Evangheliei și a Sfintei Scripturi, prin inițierea în scrierile Sfinților Părinți și a rânduielilor bisericești;

6.     familia, în totalitatea ei, și fiecare membru al său, în parte, trebuie să fie educată în acceptarea voii dumnezeiești, după cum auzim și la Sfânta Liturghie: ”pe noi înșine și toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm”;

7.     familia este locul în care se realizează faptele iubirii ale fiecărui membru în parte și a tuturor laolaltă.

1.                ÎNSUȘIRILE FAMILIEI CREȘTINE

       Însușirile familiei creștine se desprind din învățătura Sfintei noastre Biserici despre căsătorie și acestea sunt:

-         dragostea și buna învoire dintre soți, căci numai în măsura în care domnesc pace și buna înțelegere există șansa ghidării copiilor către virtute;

-         curăția: soții să nu fie în apropiată înrudire trupească și sufletească;

-         sfințenia: familia trebuie să fie binecuvântată prin Taina Sfintei Cununii;

-         trăinicia, indisolubilitatea: căsătoria se face pentru toată viață, căci ”ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă” (Matei 19:6), și iarăși: ”femeia să nu se despartă de bărbat. Iar dacă s-a despărțit, să rămână nemăritată sau să se împace cu bărbatul său; tot astfel, bărbatul să nu-și lase femeia” (I Corinteni 7:10-11).

-   Unitatea o creează puterea harului Duhului Sfânt (Matei 19:9) care se dă prin Sfânta Taină a Cununiei. De aceea, Mântuitorul, referindu-se atât la momentul creației, cât și la puterea Duhului Sfânt, a spus: ”Ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă” (Matei 19:4-6).

În afară de moartea trupească, Sfânta Biserică îngăduie desfacerea legăturii dintre soți – divorțul – numai din pricini morale asemănătoare morții trupești, cum sunt: necredincioșia (adulterul) sau alte legături trupești neîngăduite[6];

-         Egalitatea. În familia creștină, femeia este soție și împreunălucrătoare cu bărbatul, în toate. Creștinismul a așezat femeia în toată vrednicia ei de ființă creată ”după chipul lui Dumnezeu”, precum spune Sfântul Apostol Pavel: ”Nu mai este parte bărbătească și parte femeiască, pentru că voi toți una sunteți în Hristos Iisus” (Galateni 3:28). Astfel, creștinismul a arătat, pentru prima dată, că femeii i se cuvine aceeași prețuire ca și bărbatului;

-         familia are un caracter eclezial, fiind primul tip de biserică în care copilul vede lumina zilei și primește cele dintâi noțiuni religioase. De aici, însemnătatea atmosferei religioase în familie, pe care copilul o va respira încă din momentul concepției, părinții trebuind să-și privească fiii ca pe niște persoane chemate la desăvârșire, educându-i ”în învățătura și cercetarea Domnului” (Efeseni 7:1-4; I Corinteni 3:20-21);

-         comunicarea, care este cheia reușitei educației creștine, capacitatea de a primi și de a transmite reciproc informații, de a empatiza, de a te pune în locul celuilalt.

Ingredientul esențial al comunicării, într-o familie, este acela de a-l asculta pe celălalt.

2.                FAMILIA – CADRU AL DESĂVÂRȘIRII CREȘTINE[7]

       Grija supremă a soților este de a-și da reciproc sprijinul în lucrarea de mântuire. Fiecare soț trebuie să aibă ca ideal de viață desăvârșirea sa și a celuilalt, grija necontenită de dobândire a mântuirii casei sale. Iar, în cadrul acesteia, preocuparea pentru suflet trebuie să fie superioară grijii față de trup.

       Întreaga viață a soților trebuie să urmărească a obține, prin faptele lor, bunăvoința și binecuvântarea lui Dumnezeu.

       Familia este, în concepția hrisostomică, o școală a deprinderii virtuților de către soți, mediul desăvârșirii creștine. La temelia vieții de comuniune, rădăcina existenței noastre sufletești trebuie să fie gândul curat, care este ”pricina tuturor bunătăților”[8].

       Calea spre desăvârșirea creștină, spre asemănarea cu Dumnezeu, este calea virtuților. Viața de familie trebuie să se conducă, de la început, după virtuțile creștine: credință, frica de Dumnezeu, înfrânarea, paza gândurilor, îngăduința necazurilor, nădejdea, blândețea, smerenia și nepătimirea.

       Pentru Sfântul Ioan Gură de Aur, a fi virtuos înseamnă a trăi, prin viața aceasta, bunurile viitoare, a disprețui toate cele omenești, a te gândi, în fiecare clipă, la cele viitoare, a nu rămâne uimit de nimic din cele de aici, a ști că toate cele omenești sunt umbră și vis; înseamnă a fi nesimțitor față de lucrurile din viața aceasta, ce vatămă mântuirea sufletului, a trăi numai pentru cele duhovnicești și a le săvârși numai pe acelea.

       Viața de familie trebuie să fie o școală a deprinderii virtuților, o viață de post, milostenie, rugăciune. Pe calea săvârșirii virtuților, înțelegerea soților și pacea dau căsătoriei caracterul ei de loc al desăvârșirii, de cadru propriu lucrării mântuirii, și, în același timp, al prezenței duhovnicești a lui Dumnezeu, sub forma darurilor și harurilor. Ea este locul unei împreunălucrări, nu numai în ceea ce privește grija reciprocă, ce sunt datori soții să și-o acorde, ci și în privința relației lor cu Dumnezeu.

       Soții sunt împreunălucrători ai întrupării, în familia lor, a idealurilor creștine. Fiecare este pentru celălalt un educator și trebuie să caute să fie model prin cuvânt și faptă. Unul trebuie să învețe de la celălalt viața sfântă și fără de prihană. Soții trebuie să învețe frica de Dumnezeu, și atunci toate vor curge ca din izvor, iar casa lor va fi plină de mii de bunătăți[9].

       Familia înseamnă jertfă și sacrificiu, la modul în care ne dă pildă Mântuitorul Hristos, punându-și viața pentru turma Sa, pentru mântuirea neamului omenesc din păcat. Ea este o școală a smereniei și răbdării, un altar de jertfă, exercițiu deplin de tact și pedagogie.

      

C.   TIPOLOGIA FAMILIEI

       Se cunosc următoarele tipuri de familie:

I.

A. 1. FAMILII DESCHISE, care păstrează un proces de schimb permanent cu mediul înconjurător, proces în urma căruia se înregistrează anumite imputuri în familie (bani, resurse, prestigiu, mesaje ideologice etc.), dar  și outputuri (lucrători, persoane specializate într-o meserie, persoane socializate etc.);

2. FAMILII ÎNCHISE, care nu reușesc să păstreze acest schimb;

B. FAMILII EXTINSE, dispuse pe mai multe generații, cu o structură coezivă și valori comune. Sunt extinse din punct de vedere numeric.

C. FAMILII NUCLEARE, întinse pe două generații – părinții și copiii. Tinerii căsătoriți acceptă mai puțin locuirea cu părinții.

D. FAMILII MONOPARENTALE, cu un singur părinte; sunt familiile scindate, ca rezultat al unor evenimente dramatice (divorț, deces, plecarea la muncă sau la studii în străinătate etc.);

E. FAMILII RECONSTRUITE, provenind din cele monoparentale, care se restructurează.

II.

A.              FAMILIA TRADIȚIONALĂ, o instituție conservatoare[10], în care sistemul valoric este puternic modelat de valorile religioase și se bazează pe păstrarea tradițiilor și obiceiurilor, pe exercitarea unor reguli rigide care să susțină stabilitatea și așa-numitul ”spirit de clan”[11].

       Familia tradițională este o comunitate închisă, loialitatea față de familie fiind mai presus de interesul propriu.

       Familia tradițională asigură totalitatea nevoilor individului, de la funcția de reproducere, educația copiilor, îngrijirea bătrânilor, până la transmiterea tradițiilor și obiceiurilor culturii respective.

       Rolurile sunt distribuite conform ierarhiei conformismului și puterii. Acestea definesc un stil de viață al familiei ce consacră superioritatea părinților asupra copiilor, a vârstnicilor asupra tinerilor, a bărbaților asupra femeilor, a fraților mai mari asupra celor mai mici etc..

       Relațiile de gen sunt asimetrice, bărbatul deținând poziția privilegiată.

B.               FAMILIA MODERNĂ, o instituție deschisă către exterior[12], în care individul, prin intermediul ocupației sale, participă la viața puplică; este tipul de familie care s-a adaptat modelului industrial, la nivelul structurii și al stilului de viață.

       Se pune accent pe dezvoltarea personală, pe nevoia de independență și pe libertatea alegerii partenerului.

       Nevoia de intimitate, funcția de solidaritate devin tot mai importante.

       Un aspect esențial din perioada industrială, modernă, îl reprezintă apariția instituțiilor, care au preluat din funcțiile tradiționale ale familiei, de la cea economică până la cea de socializare și de educare a copiilor. Alte funcții s-au menținut, însă au suferit modificări importante în conținut, după cum observa Maria Voinea în cartea sa[13].

       Separarea vieții profesionale de mediul familial a întreținut diviziunea sexuală a muncii și inegalitatea între membrii familiei, bărbatul deținând, în continuare, o poziție privilegiată. Cu toate acestea, încetul cu încetul femeile încep să-și  construiască autonomia, încercând să-și depășească datoriile casnice și să se afirme tot mai mult pe plan economic.

       Schimbarea statutului social al femeii, prin implicarea ei în activități profesionale extrafamiliale, determină noi configurații ale raporturilor dintre cei doi parteneri, în sensul unor redefiniri ale rolurilor acestora. Astfel, apariția și proliferarea carierei profesionale și a traiectoriei sociale feminine au complicat relațiile din interiorul familiei.

       Familia modernă se caracterizează prin flexibilizarea structurii de autoritate și putere. Totuși, în lupta cu rolurile de gen tradiționale, femeile ajung să fie prinse în conflictul dintre autonomia maritală și dependența economică pe care piața muncii îl generează și îl întreține într-un cerc vicios[14]. Deciziile egalitare apar, mai degrabă, în problemele de creștere a copiilor sau loisir, nu și în cele financiare[15].

C.              FAMILIA CONTEMPORANĂ

       Schimbările majore din ultimele decenii ale societății umane, denumită ”postindustrială” sau ”postmodernă” – globalizarea, apariția corporațiilor multinaționale, predominanța sectorului terțiar (al serviciilor), accentuarea investiției în ”imaterial” (marketing, publicitate, management, informatizare), permisivitatea, toleranța, apariția mișcărilor sociale și politice ale minorităților, consumerismul lucid, hedonismul controlat, modalitățile de petrecere a timpului liber, în care jocul devine foarte important -, constau într-o diversitate de modele familiale, cauzele fiind[16]:

-         angajarea femeilor în activități extrafamiliale, creșterea gradului de ocupare a femeilor pe piața muncii și a dorinței lor de promovare socială, care au afectat puternic funcțiile economice și socializatoare ale familiei, au condus la diminuarea autorității masculine, la scăderea fertilității și la creșterea probabilității de divorț;

-         mobilitatea teritorială, sub forma unei migrații, definitive sau temporare, care contribuie la modificarea modelelor tradiționale, pri extinderea ariei de selecție a partenerului;

-         procesele de urbanizare și modernizare care permit apariția uniunilor consensuale, hetero- sau homosexuale, a căsătoriilor de probă etc.;

-         creșterea gradului de școlarizare a populației, a nivelului de instruire a femeii, care influențează atitudinea față de căsătorie, vârsta la căsătorie și chiar distribuirea rolurilor;

-         creșterea generală a nivelului de trai și a independenței economice a tinerilor, care a favorizat comportamentele familiale alternative și autonome;

-         creșterea diversității culturale, politice, religioase;

-         creșterea toleranței generale, a permisivității sociale la diferențe (culturale, religioase, sexuale, familiale etc.).

       Ca tendință generală, familia a devenit o instituție tot mai democratică în interior și mai deschisă spre exterior[17].

       Familia nu mai este considerată acum instituția fundamentală pentru supraviețuirea individului și reproducerea societății[18] .

       Instituțiile au continuat să preia, tot mai mult, din funcțiile care, odinioară, erau asigurate de familia tradițională: educativă, economică, culturală, de solidaritate. Dezvoltarea sferei serviciilor a promovat activitatea femeilor în afara domiciliului și a favorizat emanciparea femeii atât în plan social, cât și familial. Angajarea femeilor pe piața muncii contribuie la o reevaluare a rolurilor de gen, dar și la o colaborare economică din perspective egale între bărbați și femei.

       Apare o mutație considerată fundamentală: relația pură[19], o relație în care părinții sunt, mai degrabă, ”prietenii” copilului, ocrotitorii, confidenții și sfătuitorii lui; prietenii devin la fel de importanți ca rudele, un fel de ”familie pe care ți-o creezi”, o ”familie la alegere”[20].

       Familia comasată[21] (recăsătorirea a două persoane divorțate, cu copii) este și ea tot mai des întâlnită, la fel ca și alte tipuri de menaje: căsătorii homosexuale, grupări de persoane care se adună pentru a împărți cheltuielile, căsătorii în serie, conglomerare de familii etc..

       Tot mai multe cupluri preferă coabitarea neoficializată, în locul căsătoriei legale.

       Modelul familial cel mai răspândit este cel al cuplurilor cu un copil, aceasta datorându-se, în principal, scăderii nivelului de trai.

       Familia traversează o perioadă contestabilă. Etapa actuală provoacă o ruptură în modelul evoluționist al familiei, fiind una a tatonărilor, în care se combină elemente noi, experimentale, și se revalorifică elemente tradiționale, nostalgice, într-o mișcare oscilatorie înainte și înapoi. Familiile care se întorc către regulile familiei tradiționale sunt cele cu posibilități financiare, familiile intelectuale. Acestea devin spații intens securizante și copiii de-acolo își extrag toate resursele pentru a face față societății.

D.   SCOPUL FAMILIEI CREȘTINE

       După învățătura Sfintei noastre Biserici[22], scopurile familiei creștine sunt:

a)     întrajutorarea reciprocă a soților, pentru ușurarea vieții;

b)    nașterea de copii, spre înmulțirea neamului omenesc și a credincioșilor Bisericii;

c)     ocrotirea moralității soților.

a)                Întrajutorarea reciprocă a soților, pentru ușurarea vieții, este, poate, cel mai însemnat scop al căsătoriei. Este vorba despre ajutorul reciproc al soților spre îndumnezeire[23], întocmai după cum i-a zis Dumnezeu lui Adam: ”Nu este bine să fie omul singur, să-i facem ajutor asemenea lui” (Facere 2:18). Ajutor pentru ce? Pentru mântuire și ajungerea la îndumnezeire.

b)                Nașterea de copii, spre înmulțirea neamului omenesc și a credincioșilor Sfintei Biserici

       Consfințită de o Sfântă Taină[24], iubirea care își găsește expresia în reciproca dăruire a celor două ființe chemate la desăvârșire spirituală urmează o lege universală ieșită din plinătatea divină: procrearea.

       Una și aceeași iubire ieșind de la Dumnezeu se întoarce tot la Dumnezeu, nu singură, ci cu spor de viață nouă și sfințită de o altă taină: copilul, darul sfânt al vieții.

       Prin copii, viața personală a celor doi soți crește, își îmbogățește sensul, justificându-se ca o nouă legătură pe care o primește comuniunea permanentă dintre amândoi. Dar, totodată, și ca pe o nouă legătură cu  Dumnezeu. Iubirea conjugală apare, astfel, drept o multiplicare a existenței după modelul divin: o nouă icoană a lui Dumnezeu își face loc pe pământ. În această perspectivă, orice naștere înseamnă o treaptă de spiritualizare, o revărsare de raze din frumusețea de Sus, o nouă împărtășire din lumina pură a cerului care pătrunde în casa părinților ca să lămurească hotarele împărăției lui Dumnezeu în lume.

       Sinteză a două inimi, a două puteri de viață, a două voințe de depășire de sine, copilul este calea deschisă spre veșnicie.

       În fiecare prunc, în mod explicit în cel botezat, sălășluiește Hristos. Fiecare prunc este o nouă ”întrupare” a lui Iisus. El pășește în lume însoțit de acest cuvânt divin: ”Cine va primi un prunc ca acesta în numele Meu, pe Mine Mă primește” (Matei 18:5).

       Aducând un copil pe lume, părinții zidesc o nouă biserică lui Dumnezeu. Lucrarea aceasta îi împovărează cu o mare răspundere, dar, în același timp, îi înalță la acea vrednicie la care sunt chemați prin Taina Căsătoriei.

         

c)                 Ocrotirea moralității soților

       Ca moștenitori ai firii căzute a lui Adam, un alt scop al căsătoriei este, după cum zic Sfinții Părinți, liniștirea imboldurilor sexuale: să-i ferească pe oameni să cadă în păcatul curviei[25]. Poate că de aceea tinerii căsătoriți ar trebui să aibă, adânc pătruns în memorie și în ființa lor, versetul 5 al Epistolei I către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel, capitolul 13, și anume: ”Dragostea nu se poartă cu necuviință”. Cu alte cuvinte, dragostea nu face lucruri urâte! Care sunt aceste lucruri urâte? Comportamentele perverse și nefirești.

EDUCAȚIA COPIILOR MICI ȘI A ADOLESCENȚILOR ÎN FAMILIA CREȘTIN-ORTODOXĂ

       Familia este reinstituită – în Hristos și în Biserică – ca loc al educației, dar și transformată în laboratorul duhovnicesc al deprinderii luptei cu patimile.

       Educația creștină presupune inițierea și adâncirea în înțelepciunea descoperită omului de Sus. Educația religioasă a copiilor trebuie să înceapă înainte de conceperea lor.

       Părinții nu trebuie să-l ”ghiftuiască” religios pe copil, fără să țină cont de particularitățile lui de vârstă, nu trebuie să-i dea copilului o educație de tip ”cazon”! Înduhovnicirea se va face treptat, prin rostirea (împreună) a rugăciunilor, prin împărtășirea deasă, prin exemplul personal al celor mari.

       Cercetările recente[26] au demonstrat că structurarea psihologică se încheie în jurul vârstei de 20 de ani, imaginile copilăriei însoțindu-l pe copil toată viața. Dacă mama îi va da exemplul Sfintei Emilia (mama Sfântului Ierarh Vasile cel Mare), a Sfintei Nona (mama Sfântului Grigorie de Nazians), a Sfintei Monica (mama Fericitului Augustin), a Sfintei Antusa (mama Sfântului Ioan Gură de Aur), atunci va fi extraordinar! Pentru că modelul său este foarte puternic într-o familie creștină, mama putând fi scară și turn, înălțime spre Dumnezeu, așa cum Maica Domnului este pentru întreaga umanitate.

       Mama, în familia creștină, este primul pedagog spre mântuire și înduhovnicire. În timp ce copilul doarme, ea îi poate vorbi despre tot ce dorește mai bun în el, mângâindu-l pe cap, cu blândețe, încredințându-l ocrotirii Maicii Domnului și Sfântului al cărui nume îl poartă pruncul. Chiar dacă doarme, cuvintele mamei sale i se vor înregistra în subconștient și se vor face lucrătoare[27].

       Familia creștină are un rol decisiv, important, psihologic și soteriologic, pentru că oglinda copilului este familia sa. Ea îi influențează și pentru viața de dincolo. Pentru aceasta, este foarte-foarte important mediul în care trăiește copilul! Un copil autist provine dintr-o astfel de familie!

       Sfântul Ioan Gură de Aur îi îndeamnă pe părinți să-l lase pe copil îmbunătățit u fapta cea bună. De-aici reiese faptul că părinții au un rol precumpănitor[28] în formarea duhovniceasă a copilului, au o responsabilitate soteriologică, îndatorirea inițierii lui pe calea mântuirii. Ei sunt datori să nu scape din atenție faptul că nou-născutul este o ființă umană complet lipsită de apărare, atât în fața agresiunilor exterioare, cât – mai ales – în fața asaltului duhurilor nevăzute, ale experiențelor negative. De aici, necesitatea unei atenții sporite asupra nevoilor copilului, pe toate planurile.

       Perioadele dezvoltării psiho-somatice și religioase ale copiilor mici și tinerilor sunt:

-         perioada de la 0 la 1 an: este stadiul inteligenței senzorio-motorii și al conflictului dintre încredere și neîncredere[29].

În această etapă, cunoașterea se realizează pe baza impresiilor senzoriale și motricității, fiind alimentate, la început, așa-numitele scheme ereditare / reflexe.

       În primele luni, este vorba de o predominanță a asimilărilor. Copilul[30] , crescut de mic într-o atmosferă religioasă, își formează gustul pentru sacru și învață să ”savureze” mirosul de bună mirească duhovnicească al practicilor creștine, care, cu timpul, îi vor deveni familiare. Dacă copilul nu este familiarizat, de mic, cu universul tactil, olfactiv, sonor al bisericii, nu-și poate forma gustul și nici auzul credinței, nu poate percepe și distinge glasul Bunului Păstor de alte voci străine și amăgitoare.

       Sunt importante primele experiențe vizuale și religioase (de exemplu, figura preotului, icoanele, mișcările rituale etc.), de aceea este imperios necesară acomodarea pe viu a copilului cu biserica, cu preotul, cu practicile de cult, cu viața duhovnicească.

       În jurul vârstei de 1 ani și jumătate[31], încep să se dezvolte, aproape simultan, gândirea simbolică și jocul simbolic. Simbolizarea presupune atribuirea altor semnificații unor semnificanți. Capacitatea de simbolizare este exersată în cadrul jocului și are rolul de a filtra și reinterpreta experiențele trăite.

       Erickson subliniază că mama are un rol esențial în rezolvarea conflictului dintre încredere și neîncredere al nou-născutului[32], în funcție de modul în care satisface nu numai nevoile fiziologice (hrănirea, igiena), ci și nevoile de comunicare și, în special, de comunicarea afectivă. Copilul care are satisfăcute aceste nevoi se așteaptă ca în viitor comportamentele respective (de ocrotire, suportive) să se repete. Se creează, astfel, o stare de securitate afectivă.

       Copilul are nevoie – afirmă Eugen Jurca în cartea sa[33] - chiar de amândoi părinții și de o atmosferă caldă, de comuniune familială, în care să se poată simți în siguranță, iubit și ocrotit. Tatăl are, aici, un rol securizant, atât pentru mamă, cât și pentru copil, este un garant al autorității, stabilității și protecției familiale. El are, în mod firesc, o voce mai gravă și structurată în ton, care se pare  că permite stabilirea limitelor. Prezența sa iubitoare și fermă va echilibra atitudinea mamei[34].

-         perioada copilăriei, de la 2 la 6 ani, este o vârstă a marilor cuceriri, când copilul face raționamente obiective, capătă o anumită independență, fapt cu rezonanțe psihice și morale semnificative[35]. Acum copilul dobândește aproximativ 60% din experiența fundamentală de viață, acum copilul își însușește principalele instrumente necesare progresului ulterior: mers, vorbire, mânuirea obiectelor, raționamentul inductiv. Se înregistrează, acum, un salt calitativ notabil, când se dezvoltă capacitatea copilului de a-și exprima propriile gânduri, dorințe, nevoi (aceasta atingând un puseu la vârsta de 3 ani, când apare negativismul).

Caracteristicile gândirii copilului aflat în această etapă a vieții sale sunt[36]:

ü     gândirea egocentrică, care constă în imposibilitatea copilului de a percepe că pot exista și alte puncte de vedere, adevărate, dar diferite de opinia personală, el crezând că este centrul micului său univers;

ü     centrarea: reprezintă imposibilitatea copilului de a lua în considerare, simultan, mai multe perspective;

ü     absența conservării: reprezintă imposibilitatea copilului de a suprinde faptul că anumite modificări de formă nu antrenează, în mod implicit, modificări de substanță (de exemplu, bucățile de plastelină);

ü     ireversibilitatea: reprezintă imposibilitatea de a reface un traseu mental în ordine inversă;

ü     gândirea animistă, care constă în credința că toate obiectele sunt însuflețite, ceea ce explică fascinația lor pentru povești, mituri, simboluri ca Moș Crăciun.

       Această perioadă este socotită vârsta integrării în familie, întrucât acum se pune început acomodării la stilul și orarul de viață familială[37]. Dacă familia trasează, într-un anumit fel, traiectoria destinului psihologic al ființei umane, e de la sine înțeles că tot ea pune sau nu bazele devenirii sale duhovnicești.

       Există trei atitudini și stiluri educaționale familiale extrem de opuse, la fel de riscante:

ü     indiferentismul educațional (din familia dezorganizată, dezmembrată, sau din cea neinformată în domeniul psihopedagogiei infantile), când copilul devine timorat, tracasat, fiind abandonat, lăsat la ”cheremul” ”eduației” străzii, la voia întâmplării și al bunului său plac.

Părinții nu dau întâietate valorilor religioase, ci există în familie tensiuni, brutalitate, scandaluri, copilul trecând, încetul cu încetul, pe locul 2 sau 3.

Absența tatălui constituie sursa deprivării paterne, fapt care nu numai că stă la baza unor devieri comportamentale și de personalitate, ci poate  constitui și un obstacol real în dezvoltarea vieții spirituale.

ü     Exagerarea materială pentru copil, care constă în preocuparea părinților de a nu-i lipsi copilului nimic din ceea ce constituie universul material: bani, jucării, haine, mâncăruri alese etc.. Aceasta îi este specifică modelului permisiv, care rezidă în: nivelul scăzut al controlului; identificarea părintelui cu stările emoționale ale copilului; puține norme de conduită; puține responsabilități; strădania părinților de a  înțelege și răspunde nevoilor copilului.

ü     Hiperprotectivitatea religioasă și educațională, reprezentând tipul de educație cazonă, dopajul religios, ”militarizarea” sentimentului religios, copilul fiind obligat să facă ceva. Aceasta va genera, ulterior, repulsie și un refuz total al celor sfinte, ori – invers – un conformism religios noncerebral, fundamentalist, de tip sectar și, nu de puține ori, o religiozitate profund patologică.

Acestui model autoritar de educație îi sunt caracteristice: nivelul înalt al controlului; slaba susținere a activității copilului; principii și reguli de conduită inviolabile; autoritate; tradiție; muncă; ordine; disciplină; valori imprimate sistematic. Copilul are o imagine negativă despre sine, are dificultăți în a da sau a primi afecțiunea cuiva, este vulnerabil, simte că-i lipsește copilăria.

       Copilul, încă din anii petrecuți în familie, trebuie să învețe dragostea și respectul lui Dumnezeu în mod firesc, să deprindă practica rugăciunii, să simtă natural duhul de seninătate, tihnă, blândețe și sfințenie al casei creștine.

       Este nevoie de înduhovnicirea familiei[38], de o reconsiderare a concepției de viață familială, în care să primeze conștiința unității sacramentale și să fie promovat real primatul grijii și iubirii unuia față de celălalt (soț-soție-copil) înaintea lui Dumnezeu.

       Ținând seama de vitalitatea și nevoia de expansiune a copilului, familia trebuie să-i creeze o atmosferă de libertate organizată și să-i tempereze , cu ”dreaptă socoteală”, micile capricii sau posibilele tare comportamentale.

       Cu referire la negativismul primar, se recomandă ”dezamorsarea” fenomenului prin echilibru, calm, suplețe și utilizarea unor trucuri educative, precum distragerea  atenției spre altceva nostim, penalizarea greșelilor comise, după care, imediat, reluarea bunelor relații.

-         perioada de la 7 la 12 ani, care constituie stadiul operațiilor concrete[39]. Sunt folosite operațiile intelectuale, adică se prelucrează informații complexe, abstracte, pornindu-se de la exemple concrete sau de la manipularea obiectelor. Prin intermediul acestora, copilul este capabil să realizeze clasificări, ținând cont de mai multe criterii, sesizând apartenențele multicategoriale, serieri, reversibilitatea (înțelegerea proprietății de tranzitivitate, inversiune, reciprocitate).

O altă achiziție importantă, specifică acestei perioade, este învățarea unor concepte deosebit de abstracte (sintaxă, morfologie, o limbă străină), pornind de la numeroase exemple în care se evidențiază regula (gramaticală) ce trebuie învățată.

De asemenea, sunt învățate concepte foarte abstracte de matematică (de exemplu, rezolvă, încă din clasa I, probleme abstracte, algebrice).

Odată cu începerea școlii, copilul își dă seama foarte repede care îi este poziția în ierarhia clasei dincolo de evaluările, aprecierile, mai mult sau mai puțin obiective, ale cadrelor didactice. Dacă se pune o presiune foarte mare pentru performanță, există posibilitatea accentuării tendinței negative (inferioritatea), datorită credinței copilului că nu se poate ridica la nivelul celor mai buni elevi din clasă sau la nivelul așteptărilor foarte ridicate ale  părinților.

Fără ca familia să-și înceteze rolul educativ esențial pe planul vieții religioase[40], în orizontul formării duhovnicești a copilului, în această etapă, vor intra cel puțin două direcții noi: religia în școală și cateheza în biserică.

Influența religioasă a familiei se caracterizează prin continuitate, imitație și intimitatea legăturii sufletești dintre copil și părinte.

Imitația, în școală, capătă coloritul obligativiății, copilul spunând rugăciunea pentru că i se poruncește, face la fel cu toți copiii, pentru că este obligat.

În afara religiei în școală, cateheza bisericii devine o necesitate fundamentală.

Intervenția spovedaniei, la această vârstă, nu întrerupe, nu diminuează și nu stagnează continuitatea vieții duhovnicești a copilului, ci, dimpotrivă, e destinată să adauge un plus de integrare în comunitatea și comuniunea Bisericii și de participare la viața sacramentală eclezială, prin legătura personală directă și apropiată cu părintele duhovnic, care îndeplinește, mai ales, un rol de părinte și pedagog spre Hristos, care-l îndrumă pe copil, cu multă dragoste și grijă, spre o viață curată și sfântă, îl învață să distingă binele de rău, să evite păcatul și să practice virtuțile, îi oferă un răspuns creștin problemelor și dilemelor sale, îi descoperă o altă față a realității, de dincolo de cortina materialității experiențelor cotidianului.

Spovedania copilului trebuie să păstreze un caracter spontan și de libertate. Între ”patru ochi” se stabilește o relație de mare încredere și prietenie între duhovnic și copil. Simțindu-se liber să vorbească cu preotul despre orice-l preocupă (școală, jucării, fotografi, prieteni, snoave, visuri, viață de familie), copilul primește, astfel, prin gura preotului, cuvântul și binecuvântarea lui Dumnezeu pentru fiecare aspect al vieții sale[41].

Este foarte importantă, așadar, tratarea copilului, la această vârstă, ca om, cu problemele și frământările sale, discutate individual cu preotul, nu colectiv.

Desigur, este evident faptul că spovedania nu trebuie să se substituie sfatului părintesc sau al școlii, dar își  are rolul ei distinct în viața copilului, ca un început mai riguros al conștientizării și cunoașterii de sine, în prevenirea asupra unor riscuri posibile în viitor, al îndrumării și clarificării diverselor probleme de viață ce se ivesc și ridică multe nedumeriri.

Educația în grupul catehetic este o introducere și inițiere în experiența comunitară eclezială, un factor de ”socializare religioasă și culturală”[42], menit să dezvolte relații de solidaritate și influențare reciprocă între membrii lui. În cadrul acestui grup, experiența acumulată poate produce modificări esențiale și permanente la nivelul personalității individuale și, invers, propriile sentimente și trăiri sunt preluate de ceilalți membri ai grupului[43], care-și dobândește un profil psihologic și moral propriu, ca personalitate colectivă.

-         perioada de la 12 la 18 ani, care reprezintă stadiul operațiilor formale sau abstracte[44], a cărei principală achiziție este dată de apariția capacității de a elabora raționamente ipotetico-deductive, adică sunt analizate mai multe variabile cuprinse în ipoteze, se creează diverse scenarii mentale sau prelucrări de informații, fără a fi nevoie de exemple concrete, și se ajunge, în cele din urmă, la validarea ipotezei.

În acest stadiu, apare o ușurință în realizarea unor sinteze, apare preferința pentru o exprimare elaborată, folosind neologisme, se dezvoltă interesul pentru teme filosofice, pentru înțelegerea și explicarea unor concepte abstracte, cum ar fi ideile de libertate, existență, nemurire, timp, spațiu, relativitate.

Conflictul specific acestui stadiu este identitate vs. confuzie de rol. Identitatea este nucleul personalității și dă unitate și coerență vieții psihice. Acum apare o căutare intensă a propriei individualități, dublată de dorința de afirmare a propriei originalități sau unități.

Tendița negativă (confuzia de rol) se accentuează atunci când adolescentul nu are o imagine foarte clară legată de el însuși și orientarea vocațională și profesională.

De asemenea, este influențată de ”modelele” unor eroi sau personaje supermediatizate, dar și de atitudinea ambivalentă a adulților importanți din viața lor: părinții sau profesorii. Adică există situații în care sunt percepuți ca fiind suficient de maturi pentru a-și asuma diverse responsabilități, și situații în care sunt considerați, în continuare, copii, incapabili să ia decizii, trebuind, prin urmare, să țină cont de experiența de viață a adulților.

Se vorbește, acum, despre așa-numitul ”moratoriu”, adică de perioada de amânare a luării deciziei legate de propriul viitor, din dorința de a cunoaște cât mai bine realitatea, posibilitățile de opțiune și de a lua o decizie informată.

Adolescența[45] este perioada în care iau naștere adevăratele trăiri religioase pe baza propriei interpretări asupra noțiunilor de credință. Adolescentul nu le mai primește de-a gata, ci le trece prin filtrul rațiunii proprii.

În ceea ce ține de educația creștină, principiul fundamental care se aplică este cel al educației întru adevăr, spus gradual[46] și la modul cel mai firesc; de asemenea, nu trebuie să se evite răspunsurile la orice fel de întrebări indiscrete și incomode, ori să nu se mintă, dar nici să nu se intre în prea multe amănunte. Nu trebuie exagerat nici cu tutela excesivă asupra comportamentului puberului și adolescentului, cu atât mai puțin cu ”intoxicarea” de povețe creștine, dar nici prin acordarea unei independențe totale, fără niciun control moral, ambele extreme fiind la fel de periculoase[47].

Se impune o preocupare intensă, din partea mai multor factori educativi (părinți, profesori, preoți, cateheți etc.), în sprijinul descoperirii și consacrării unei vocații și identități duhovnicești a adolescentului, deoarece, de la vârsta aceasta, se pune problema opțiunii pentru studiile seminariale. Dacă în orientarea sa, preponderent către viitor, începe să-și facă loc un ideal de viață, cu atât mai important este ca acest ideal să nu fie lipsit de perspectiva duhovnicească, împlinirea în viață întru Dumnezeu. Și, mai mult ca oricând, contează acum o educație familială adecvată, susținută de experiența pastorală a unui părinte duhovnic bine exersat în specificul vârstei și profund angajat în viața sacramentală, dimpreună cu toți ceilalți factori educativi.

5.                DATORIILE SOȚILOR

       Tinerii căsătoriți trebuie să ducă o viață cât mai mult legată de Biserică, care îi va ocroti cu acoperământul ei mântuitor, pe ei și pe copiii lor.

       Trebuie să se spovedească și să se împărtășească cât mai des, să meargă la biserică, iar viața să și-o trăiască astfel încât copiii lor să nu uite de Dumnezeu și de iubirea Lui.

       Soții trebuie să-și organizeze viața astfel încât să-și amintească totdeauna despre menirea omului, de binefacerile și viața veșnică, pentru că toate celelalte, tot ce se întâmplă în lume, este trecător, este tinerețea omenirii[48].

       A duce o viață creștină nu înseamnă doar a ocroti familia, ci a o întări și a dezvolta în ea iubirea dumnezeiască a soției față de soț, a soțului față de  soție și a ambilor față de copii. Căci spune Sfântul Apostol Pavel așa în Epistola I către Corinteni (7:3): ”Bărbatul să-i dea femeii iubirea datorată, asemenea și femeia bărbatului”.

       Conform Sfintei Scripturi, o familie presupune ca cei doi să fie ”amândoi un trup” (Efeseni 5:31). Cu alte cuvinte, omul trebuie să își lărgească punctul său de vedere asupra vieții și să privească lumea și cu ochii soției, intereselor sale trebuie să le adauge și pe cele ale soției, bucuriilor sale trebuie să le adauge și pe cele ale soției etc..

       Soții tebuie să-și păstreze unul altuia credincioșia făgăduită în fața Altarului, să se ajute unul pe altul în chip desăvârșit și să lucreze împreună pentru cele trebuitoare ale vieții de zi cu zi, împărtășind, împreună, bucurii și necazuri; să trăiască în dreptate, curăție și cumpătare, să caute să se desăvârșească moral, duhovnicesc.

       Tinerii căsătoriți, deveniți, la un moment dat, părinți, trebuie să sădească în inima copilului lor începuturile credinței în Hristos, să i-o descopere ca plinătate a vieții, pregătindu-l pentru momentul prielnic când, ajungând la o anumită vârstă, să se simtă, în orice împrejurare, membru al Bisericii. Cum? Prin exemplu personal: mergând la biserică, împărtășindu-l – cât mai des – pe cel mic, împărtășindu-se chiar și ei, părinții, ridicând rugăciuni către Tronul Celui Preaînalt și al cărui Nume Sfânt este, însemnându-se cu semnul Sfintei Cruci, trăind după legea dumnezeiască, zi de zi.

       Soții sunt datori să se iubească și să se cinstească unul pe altul, căci ei ”nu mai sunt doi, ci un trup” (Matei 19:6). Sfântul Apostol Pavel spune: ”Bărbatul să-i dea femeii iubirea datorată; asemenea și femeia bărbatului” (I Corinteni 7:3).

      

       Soții sunt datori să-și împlinească, în unire, lipsurile, să-și desăvârșească însușirile și darurile și să lucreze pentru înălțarea morală a fiecăruia și pentru buna educație a copiilor lor, având drept călăuză poruncile creștine.

       Tinerii căsătoriți trebuie să înțeleagă căsătoria ca pe un mijloc pentru atingerea idealului suprem, care este dobândirea vieții veșnice[49].

      

       În felul acesta, viața creștină de familie va fi curată și sănătoasă, va fi școală de virtuți.

      

6.                TARELE FAMILIEI ÎN SOCIETATEA CONTEMPORANĂ ȘI REZOLVAREA LOR DIN PERSPECTIVA CLERULUI BISERICESC ORTODOX

       Societății noastre[50] i se potrivește, tot mai mult, observația Sfântului Apostol Pavel cum că, până la Moise, a domnit moartea (Romani 5:14). Nu despre moartea biologică este vorba, ci despre desprinderea de Dumnezeu, care face din experiența unei vieți ateizate o experiență mortiferă. Aceasta implică faptul că lumea noastră are nevoie de recuperarea tradiției și de spațiul prin excelență al acesteia, familia.

       În societatea noastră de astăzi, tot mai debusolată, trebuie să ne întoarcem la valorile reale ale familiei creștine, să nu uităm de îndătinații 7 ani de acasă, de primii noștri dascăli, bunicii și părinții, care trebuie să se ocupe nu doar de creșterea trupească a fiilor lor, ci și de cea duhovnicească, prin ducerea la biserică, ținerea de post, prin rugăciuni și fapte bune.

       După evenimentele din 1989, tăvălugul modernismului, al desacralizării, globalizării, dezumanizării, al unei societăți bazate mai mult pe egocentrism, antropocentrism și consumism avea să prindă repede, noi uitând parcă de frumoasa tradiție românească, așa cum am primit-o din generație în generație, de la moșii și strămoșii noștri. ”Împrumuturile” și apucăturile cu adevărat neortodoxe ne-au afectat  mintea, care a ajuns în întunericul globalizantului și sălbaticului Apus. Am început să importăm sărbătorile și unele celebrări parcă de factură păgână, cu iz grotesc și chiar blasfemiator, care au stricat puternic Familia Creștină.

       O plagă de import[51] o reprezintă ”Ziua Îndrăgostiților” sau ”Ziua Sfântului Valentin”, în care tinerii (dar și unii trecuți de mult de vârstele lui Romeo și a Julietei), pe 14 februarie, își declară iubire ”veșnică”, chiar se ”căsătoresc” pentru o zi. Grav este faptul că la astfel de circuri ieftine își aduc contribuția chiar autoritățile locale, dar și unele instituții de învățământ.

       Sfântul Episcop Valentin este un apărător al valorilor Familiei Creștine, deoarece a căsătorit o tânără creștină și un tânăr păgân militar, care s-a încreștinat după căsătorie. Pentru convingerile sale de apologet al valorilor morale creștine, a unei familii construite pe fundamentul biblic, prin Sfânta Taină a Cununiei, a fost chemat la Roma și martirizat la 14 februarie 273, apoi a fost adus în dioceza sa, la Umbria – Termi.

       O altă tară a familiei contemporane o reprezintă avortul. Păcatul acesta înfricoșător va avea urmări asupra sănătății celor ce-l săvârșesc, asupra familiei și asupra societății umane. Fericirea întemeiată pe crimă nu poate fi binecuvântată de Dumnezeu, deoarece, pentru crimă asupra omului este ucisă iubirea de oameni. Iar pântecele mamei care și-a ucis copilul[52] (vina fiind nu numai a ei, ci și a tatălui care a vrut aceasta) nu poate fi ca acela al unei mame care a adus pe lume copiii pe care i-a zămislit.

       O altă tară care duce la distrugerea fundamentului creștin al familiei îl constituie violența domestică (fizică și verbală).

       Vorbind despre violența în familie[53], înțelegem violența soțului față de soție sau violența părinților față de copiii lor, dar și violența copiilor față de părinții lor și violența între frați.

       Referitor la violența exercitată de copii asupra părinților lor, ne putem gândi la câteva aspecte, și anume: părăsirea părinților de către copiii lor; ignorarea nevoilor medicale ale părinților; lipsirea părinților de cele necesare; administrarea de medicamente părinților în mod eronat, cu bună știință, uneori chiar fără prescripția medicului; violențe fizice, situații de lipsire de libertate. Acest tip de violență este mult mai frecvent atunci când copiii sunt utilizatori de substanțe narcotice sau se găsesc într-o criză a familiei proprii, ori întâmpină probleme în căsătoria lor, sau atunci când părinții sunt bolnavi la pat, suferind de boli care necesită îngrijire continuă.

       Tinerii care nu mai ascultă de părinți și încearcă să iasă de sub autoritatea acestora sunt victimele unei false concepții despre viață, deoarece nici diferența de vârstă, nici tehnicizarea sau mijloacele moderne ale civilizației nu ne îndreptățesc să disprețuim experiența de viață a părinților și, mai ales, dorința sinceră de a asigura un viitor fericit copiilor lor[54].

       Violența, purtarea rea și ignorarea copiilor de către părinții lor se manifestă atât față de băieți, cât și față de fete, la toate vârstele. Acest tip de violență intrafamilială se referă la bătăi, arsuri, abuzuri sexuale, exploatare sexuală, lipsirea de hrană, de îmbrăcăminte și de căldură.

       Condițiile grele de viață, precum suprapopularea și sărăcia, contribuie la apariția comportamentului violent, agresiv și la abuzul somatic al copiilor. Alte motive sunt: izolarea socială, lipsa unui sistem bine organizat de asistență socială, folosirea substanțelor narcotice de către părinți, tulburările psihice ale părinților, dezvoltarea unor infirmități sau boli cronice, precum epilepsia, leucemia, anemia, afecțiuni ale encefalului sau chiar nașterea cu malformații, cu întârziere intelectuală sau cu sindrom autist.

       Este consumată, apoi, mult mai des, violența soțului față de soție, însă nu sunt excluse nici situațiile de violență fizică, bătăi, abuzuri trupești sau sexuale, cât și violență psihologică, atunci când, de exemplu, soțul încearcă să controleze fiecare mișcare a soției, când o izgonește, când o invidiază, când o amenință, când o umilește, când o exploatează.

       Violența dintre frați își are obârșia în invidia dintre frați, în competiția fraților de a capta atenția, afecțiunea, aprecierea, prețuirea părinților, dar și în moștenirile firești, în calitățile pe care le pot avea unii sau care pot lipsi la altții.

       Violența familială este fenomenul iubirii de sine, care se bazează pe lipsa dragostei. Oamenii care suferă nu pot dărui dragoste, deoarece, dintr-un motiv sau altul, nu au primit dragoste. De aceea, trebuie precizat faptul că cei care molestează provin dintr-un mediu familial violent: au fost martori ai loviturilor sau au fost ei înșiși loviți sau abuzați pe când erau copii. Aceasta înseamnă că nu au primit dragoste atunci când trebuia și cât trebuia.

       O problemă specifică zilelor noastre este legalizarea uniunilor persoanelor de același sex, care atacă direct scopul principal al căsătoriei și familiei, care este nașterea de prunci[55]. Ceea ce este și mai grav, îl constituie faptul că, în aceste forme de viețuire, copiii care se nasc în familii normale, dar care sunt înfiați de astfel de cupluri, din diferite motive, mai mult sau mai puțin obiective, devin obiectul plăcerii lor și al deformării instinctului procreării, așa cum și colectivismul sexual transformă omul în sclavul plăcerilor dereglate de păcat, ca și întreaga gamă a perversiunilor sexuale care-l coboară pe om sub demnitatea sa.

       Concubinajul, conviețuirea fără căsătoria religioasă, care înseamnă trăirea în fărădelege, nu urmărește decât plăcerea trupească și lipsa de responsabilitate, fiind o căsătorie de probă, care se poate destrăma oricând, fără niciun fel de obligații reciproce. De aici decurg familiile monoparentale sau familiile provenite din divorț.

       Legalizarea și încurajarea prostituției are efecte nocive asupra vieții morale a societății contemporane, în primul rând prin destabilizarea relațiilor familiale.

       Păcatul desfrâului[56] : Renunțarea la Hristos și păcatul desfrânării înalță un zid între om și Dumnezeu, prin care ne este foarte greu să înălțăm rugăciuni pentru rude și pentru aproapele, și chiar pentru preoți. Așa cum renunțarea la Fiul Omului duce la părăsirea Bisericii, la fel și desfrânarea, mai ales dacă, după săvârșirea ei, nu urmează căința și smerenia, duce la pierderea credinței. Numai smerenia și căința adâncă îi pot întoarce înapoi la Hristos și Dumnezeu pe desfrânați! Așa este exemplul Sfintei Maria Egipteanca. Apoi, Rugăciunea lui Iisus îi îngrădește de toată necurăția și îi luminează. Ea este o armă care se folosește în războiul nevăzut, este un război al lui Hristos pentru curăția tuturor.

       Infidelitatea conjugală sau adulterul[57] aduce, după sine, moartea morală a familiei. Adulterul a fost condamnat chiar de Mântuitorul Însuși și a constituit motiv canonic de divorț: ”Oricine va lăsa pe femeia sa, în afară de pricină de desfrânare, o face să săvârșească adulter, și cine va lua pe cea lăsată săvârșește adulter” (Matei 5:32).

       Emigrarea[58] : Emigrațiile, adică fenomenul părăsirii țării proprii în schimbul stabilirii (temporare sau definitive) într-o altă țară divide, fizic și emoțional, familia. Acestea au loc cu scopul unui câștig cu care să se poată asigura existența copiilor. Dar, plecarea unuia dintre părinți, în special a mamei, conduce la o răcire a relației dintre parteneri, de multe ori ajungându-se chiar la divorț. Emigrația părinților poate conduce și la o redefinire a relațiilor de rudenie, în sensul în care copiii, lăsați, de mici, în grija rudelor, ajung să nu se mai raporteze la părinții biologici ca la niște părinți, se rupe legătura părinte-copil.

       Un alt efect care se repercutează asupra copilului ai cărui părinți au emigrat în străinătate este diminuarea capacității de control, de supraveghere a sa. Acest lucru depinde de contextul familial, de membrii familiei extinse, în grija cărora rămâne copilul. Lipsa controlului asupra copilului este vizibil în planul rezultatelor școlare sau adoptării de comportamente deviante.

       Lipsa afectivității parentale este în măsură să producă efecte de natură psihologică, sau comportamentală, asupra copiilor.

       Divorțul[59] : Dacă, la început, divorțul era îngăduit doar pentru adulter sau alte motive asimilate cu moartea, atât morală (alienarea incurabilă, crima, avortul, atentatul la viața soțului / soției, osânda gravă din partea duhovnicului – care se dădea pentru păcate foarte grele -, adulter, boală venerică, silirea la acte imorale, refuzul vieții conjugale, părăsirea domiciliului), religioasă (apostazia, erezia, ținerea la botez a propriului copil), fizică parțială (impotența, boala incurabilă și contagioasă), cât și civilă (declararea unui soț dispărut, anularea căsătoriei prin hotărâre judecătorească, călugărirea sau alegerea de episcop), cu vremea, acestea s-au înmulțit și diversificat: individualismul, egoismul sau iubirea de sine exagerată, care ne fac să uităm de semenul nostru și să punem în centrul preocupărilor grija și interesul pentru propria persoană. Această stare potrivnică poruncii de bază a Evangheliei, care este iubirea aproapelui, îi determină pe membrii familiei să uite de obligațiile față de cei apropiați, soți și copii, și să caute, în viața de familie, numai plăcerea erotică.

       Divorțul a devenit un lucru mai mult decât firesc în viața societății, ceea ce denotă o concepție total greșită despre căsătorie și familie, care pot fi desfăcute oricând și din orice pricină.

       Căsătoriile mixte: neavând aceeași credință, aceeași limbă și aceleași obiceiuri și tradiții culturale și de familie, aceste cupluri își împropriază un mod deosebit de viață, care diferă de cel obișnuit sau tradițional, cu efecte negative asupra celor doi parteneri. Cel mai mulți trăiesc necununați, iar copiii rămân, de foarte multe ori, nebotezați.

       Mișcarea consumeristă[60] micșorează capacitatea fiecăruia de a vedea pozitiv legătura căsătoriei. Partenerul este abordat, deseori, ca un produs de consum: atâta vreme cât îmi acoperă nevoile, îl păstrez. Când încetează să acționeze sau judec că este necesară o înnoire, și dacă acesta nu consimte la o schimbare, atunci fără ezitare acționez la schimbarea ”produsului” cu unul nou. Această mentalitate nu-i permite cuplului să se adâncească în relație. Nu i se oferă fiecăruia ocazia de a-l cunoaște pe celălalt mai profund, de a-și extinde personalitatea lui în personalitatea celuilalt, de a se influența reciproc unul pe celălalt, de a gusta dragostea deplină.

       Mișcarea feministă[61] urmărește, tot mai mult, emanciparea femeii, nu atât de sub stăpânirea bărbatului, cât, mai ales, de sub obligațiile pe care le are în cadrul vieții de familie: nașterea de prunci, grija și dragostea față de ei și de soț.

       Feminismul nu este altceva decât denaturarea menirii cu care a fost creată de Dumnezeu, aceea de a fi soție și mamă.

       Implantarea ovulului uman prin fecundări artificiale[62] reprezintă tot o formă denaturată a vieții de familie și un pericol la adresa ființei umane și a vieții, în general.

       Televizorul[63] este cel care aduce, în casele noastre, distracțiile, umplându-ne timpul cu tot felul de imagini, provocând setea pentru schimbarea permanentă a impresiilor și smulgând rădăcinile concentrării interioare. Televizorul îl îndepărtează pe om de la propriul lui eu, dar și de Dumnezeu, conștiința preferând să rămână în toropeală.

       Prin mijloacele de informare în masă, se atentează, uneori, chiar la viața de familie, prin publicitatea care se face pornografiei, violenței, păcatelor împotriva firii, sexualității, în general, ceea ce îi determină – mai ales pe tineri – să nu se mai gândească la adevărata și frumoasa viață de familie, pe care să o dorească, ci, mai ales, la satisfacerea exagerată și nefirească a instinctului sexual[64].

       E nepermisă vizionarea unor filme erotice sau thrillere[65], căci ele ne fură din trup, ne pângăresc sufletul și trezesc pofte trupești.

       Cei mai mulți văd în căsătorie o simplă formalitate[66], scrisă pe ”o bucată de hârtie”, și nu adevărata dimensiune sacră a acesteia. Taina căsătoriei este tot mai des lăsată în plan secund, primând relațiile de concubinaj sau așa-numitele ”căsătorii de probă”. Mai mult decât atât, sub pretextul libertății și al respectării acesteia, unele cupluri renunță inclusiv la fidelitate, având o ”relație deschisă”, atât soțul, cât și soția fiind ”liberi” să se întâlnească și cu alte persoane.

       Cea mai mare problemă a zilei de astăzi este lipsa de repere morale și spirituale. Omul de astăzi nu mai are, din nefericire, o orientare spre valorile ce dau stabilitate familiei.

1.    REZOLVAREA TARELOR FAMILIALE

       Din punct de vedere social, criza familiei poate fi rezolvată printr-un set de măsuri susținute, cu implicarea și ajutorul comunității, precum: înființarea de centre de zi, în care să se poată oferi un mediu educativ copiilor proveniți din familiile dezorganizate; ridicarea nivelului de cultură la sate și în zonele defavorizate și interzicerea comerțului (iarmaroacelor) la sate în zilele de duminică; promovarea spiritului de dialog și de întrajutorare între generații; schimbarea mentalității tinerilor, marcată de teribilism și spirit de frondă, ca rezultat al unei conepții greșite despre libertate și ca efect al preluării unor modele de comportament din industria de divertisment; elaborarea unor legi care să încurajeze natalitatea[67].

       Sarcina principală a slujitorilor Bisericii[68] este intensificarea catehizării, pentru a-i ”creștina”, din nou, pe oameni, scoțând în evidență valorile morale și spirituale ale creștinismului și rolul lor în dezvoltarea și afirmarea insului și a societății. Trebuie să fie cultivată și accentuată învățătura potrivit căreia familia își are fundamentul natural și supranatural în Taina Sfintei Treimi, dar și ideea că relația dintre bărbat și femeie nu poate exista fără iubire, fără jertfa de sine, care izvorăște din dragostea față de cel de alătură, și temerea de Dumnezeu.

       Preoții trebuie să fie neîndurători față de formele degradante ale vieții omului, combătându-le în predicile lor duminicale sau cu prilejul altor sărbători sau agape creștine. Tot timpul, ei trebuie să scoată în evidență frumusețea, necesitatea și folosul vieții normale de familie.

       De asemenea, este bine ca preoții să înceapă din timp catehizarea tinerilor care vor să se căsătorească, dimpreună cu impunerea obligativității spovedirii și împărtășirii lor înaintea de săvârșirea Tainei Cununiei.

       Trebuie să se sublinieze mereu faptul că Biserica este împotriva planningului familial și al  metodelor și mijloacelor contaceptive, împotriva avorturilor, întrucât toate acestea dăunează vieții, avorturile fiind considerate crime ce nu pot fi răscumpărate niciodată, însemnând și lipsirea pruncilor avortați de posibilitatea botezării și a intrării lor în Împărăția lui Dumnezeu.

       Preoții trebuie să săvârșească logodna împreună sau urmată de Taina Cununiei, întrucât, după cum bine se știe, logodna este doar o promisiune, o făgăduință, pe care și-o fac tinerii, de a întemeia o familie. Ea nu dă dreptul la consumarea căsătoriei sau a actului intim. Logodna nu este decât o ierurgie sau binecuântare în vedeea încheierii căsătoriei.

       În privința căsătoriilor mixte, preoții trebuie să insiste ca acestea să nu aibă loc, însă atunci când ele sunt inevitabile, cununia religioasă trebuie să se facă doar după convertirea părții necreștine sau neortodoxe, ori cu dispensa chiriarhului, urmând, mai apoi, ca preotul să asigur asistența religioasă părții ortodoxe, în vederea nepărăsirii acesteia a rânduielilor bisericești, a practicilor de cult și a tradițiilor proprii Ortodoxiei.

       Pentru ”copiii străzii”, preotul trebuie să depună toate eforturile pentru a-i îndruma pe o cale a normalității în ceea ce privește existența, fie oferindu-le ajutoare, fie creându-le condiții favorabile studiului, școlarizării de calitate, ajutor medical. Același lucru trebuie să îl realizeze preotul, în parohia sa, și pentru persoanele în vârstă, bolnave, neputincioase, apelând, în ultimă instanță, la ajutorul comitetului parohial.

       Este foarte important, pentru părinții binecredincioși, ca ei să aibă mereu întipărit, în inimile lor[69], adevărul că un copil este o binecuvântare de la Dumnezeu, să vadă în copil un semn al prezenței lui Dumnezeu. Pentu că nu poți fi părinte, în adevăratul sens al cuvântului, decât dacă îți crești copilul ca pe un fiu al Părintelui Ceresc și nu-l idolatrizezi puternic, răsfățându-l, nerespectând, atât de strict, regulile, astfel încât el devine, mai devreme sau mai târziu, micul tiran al familiei, un Goe al societății contemporane. În toate trebuie păstrat un echilibru profund, izvorât din rugăciunile aderesate către Dumnezeu, deoarece altfel se va denatura, încetul cu încetul, relația afectivă dintre părinte și copil, transformând-o din dragoste binecuvântată de Dumnezeu în patimă, iar pe copii îi poate transforma chiar în robi ai acestei lumi materiale[70].

       Urmările unei prea mari îngăduințe față de greșelile copiilor vor putea fi greu de contracarat în timp. Este greșit să se considere obrăznicia și neascultarea ca forme de manifestare a personalității, întrucât, dintr-un copil obraznic, foarte greu va ieși un om cuviincios.

       Copiii învață adevărul despre trăirea în harul lui Dumnezeu în familiile lor. Părinții care nu trăiesc în acest har, nu vor putea să-i învețe pe copiii lor cum să dobândească o credință vie, curată. Așadar, părinții trebuie să fie îndrumați, de către preot, în cadrul asistențelor religioase, să aibă o viață bineplăcută lui Dumnezeu. Astfel, vatră a tradiției, familia trebuie să cultive o spiritualitate a comuniunii între membrii săi; în sânul familiei, trebuie să se dezvolte, prin educație, și sentimentul responsabilității pentru propriile acțiuni în fața lui Dumnezeu și a societății. Căci, numai în măsura în care toți membrii familiei se raportează la același Hristos, Legea poate să fie interiorizată, transformată în chiar ființa omului, Hristos locuind, în felul acesta, în fiecare din cei ce cred, toți devenind temple ale Duhului Sfânt și posesori ai spiritului Legii (I Corinteni 3:16 ; I Ioan 2:20).

       Familia este reinstituită – în Hristos și în Biserică – ca un loc al educației, dar și transformată în laboratorul duhovnicesc al deprinderii luptei cu patimile.

       Părinții trebuie să fie învățați să-și privească fiii ca pe niște adevărate persoane chemate la desăvârșire și să-i educe ”în învățătura și cercetarea Domnului” (Efeseni 6:1-4; I Corinteni 3:20-21), iar copiii trebuie să-și însușească ascultarea de părinți.

       Vrednicul de pomenire Părinte Academician Bartolomeu (Valeriu) Anania, Mitropolit al Clujului, Albei, Crișanei și Maramureșului, îndemna: ”Ajutați-vă odraslele să învețe cu drag și să se poarte frumos! Oferiți-le pruncilor voștri ai puțin televizor și mai multă lectură: din cărțile frumoase și, pe cât se poate, pagini alese din Sfintele Scripturi... Faceți din Fiul Mariei un prieten al copiilor voștri; și fiți siguri că Pruncul Iisus vă va surâde din iesle, iar Copilul Iisus va merge spre Nazaret ținându-vă de mână...”.

       Împărtășirea harului lui Hristos se face în Biserică, cu ajutorul slujitorilor Săi.

       Influența pedagogică[71] a Bisericii este deosebit de importantă! În primul rând, ea ne face părtași la tainele vieții supranaturale, la misterele participării la manifestarea în lume a Divinității. Biserica trebuie să ofere tineretului un model de conduită, tocmai datorită faptului că este o comunitate care promite mântuirea și iertarea, prin participarea la viața ei devenind mai buni.

       Biserica trebuie să completeze opera educativă începută de părinți și să se dovedească a fi o modalitate complementară alături de școală în materie de formare spirituală, de educație morală, de activism cetățenesc. Căci, fără Dumnezeu, tânărul nu va ajunge la desăvârșirea sa. Și unde Îl poate cunoaște mai bine dacă nu în Biserică? Mai ales că, participând la ceremoniile religioase, tinerii au sentimentul apartenenței la ceva, devin solidari și întăriți sufletește. Toți devin egali, iar sentimentul religios nu mai este o trăire personală, singulară, ci se difuzează înspre ceilalți. El se răspândește, trece de la un individ la altul, sprijinindu-se pe confidență, dar căutând și martori. Tânărul nu rămâne exterior ceremonialului (rostește rugăciuni, cântă, dăruiește, are o anumită conduită față de oficiant sau față de coparticipanți), ritualul sacru având o valoare inițiatică, formativă. Persoana care participă la acest act dobândește un statut aparte: atributele Divinității se răspândesc în subiectivitatea care se deschide în el.

       Participanții se împlinesc din punct de vedere spiritual și devin mai eficienți în ceea ce urmează să întreprindă. Se derulează o educație implicită, cu reverberații adânci, nebănuite, în personalitatea tinerilor care iau parte la ritual.

       Biserica trebuie să aibă grijă ca tinerii să nu alunece spre practicarea credinței într-un mod ”mașinal”, ”pentru că așa se cade”, ci să-i determine, să-i facă să cinstească, așa cum se cuvine, cele sfinte, să-i ajute să-și ”însărbătorească” sufletele cât mai mult și cât mai des.

       Educația pe care o exercită atât preotul, în cadrul Bisericii, cât și profesorul de religie, în cadrul școlii, al comunității, trebuie să întărească, pe deplin, legătura dintre familie, tânăr, școală și Biserică. Legătură din care să izvorască, în viața tânărului, ca o salbă spre înduhovnicire și mântuire, cele mai alese virtuți.

       

PARTEA A II-A

DESPRE ASCEZA FAMILIEI ORTODOXE

 

A. DEFINIȚIA ”ASCEZEI”

       Cuvântul ”asceză” vine de la grecescul ASKESIS[72] și înseamnă ”exercițiu, efort, performanță”.

       Sfântul Apostol Pavel îi sfătuiește pe credincioși să exerseze pentru lupta credinței lui și ne dă asupra ascezei un tablou, o imagine a militarului și a sportivului, în același timp: ”Îmbrăcați-vă în toate armele lui Dumnezeu pentru a putea să vă țineți tari” (Efeseni 6:11).

       Asceza creștină protejează spiritul de orice capcană, venită din partea lumii și preconizează învingerea Răului prin crearea Binelui. Ea apare astfel ca un mijloc, o strategie.

       Și Părintele Teofil Părăian afirma, cu ocazia unui interviu ce i-a fost luat[73], că asceza este un exercițiu, o angajare pentru disciplina sufletească și trupească, este ca un fel de gimnastică a sufletului și a trupului, este o punere în rânduială a simțurilor, o disciplinare, în așa fel încât să introducem, în conștiința noastră, în existența noastră intimă, lăuntrică, ceea ce putem primi prin simțuri din afara noastră. Simțurile noastre trebuie puse la lucru prin ceea ce știm noi că este pozitiv în existența noastră.

       În tradiția Bisericii Ortodoxe[74], asceza desemnează postul, înfrânarea și rugăciunile prelungite, lupta cu gândurile, metaniile. Pilda Mântuitorului, despre care știm că postea, priveghea și Se ruga îndelung, adeseori, întăresc această virtute umană, păstrată și recomandată de Biserica noastră Ortodoxă nu numai monahilor și monahiilor, ci și familiilor. De ce? Pentru că, așa cum preciza și Părintele Daniel Benga[75], familia a fost lăsată de Dumnezeu să ducă o luptă duhovnicească în doi, așa că orice creștin este chemat să fie un monah în lume, putând vorbi, în felul acesta, de un monahism interiorizat. Pentru că nu este nicio diferență – observă, în continuare, Părintele – între o mamă, care își crește copiii priveghind, nopți de-a rândul, plângând chiar în fața icoanei Maicii Domnului pentru ei, jerfindu-și întreaga viață pentru aceștia, crescându-i ca noi ostași ai lui Hristos, și o călugăriță, care se trezește la miezul nopții, pentru priveghere.

       Paul Evdokimov[76], mergând pe aceeași linie, pune semnul egalității între aceste două căi de asceză – familia și monahismul -, scriind: ”Sfințenia monahală și sfințenia conjugală sunt cei doi versanți ai Taborului; culmea și a unuia și a celuilalt este Duhul Sfânt. Cei ce ating vârful prin una sau prin alta dintre cele două căi intră în odihna lui Dumnezeu, în bucuria Domnului”.

       În concluzia pe care o formulează Părintele Daniel Benga, în articolul amintit anterior, se arată că principiile monahismului pot deveni, prin interiorizare, principii ale vieții creștine, în general, astfel că, și în căsnicie, în familie, se cere ascultare, castitate, sărăcie.

       Castitatea înseamnă să-I aparții lui Hristos întru totul, fără nicio rezervă, soții, înțelegând acest adevăr, rugându-se așa: ”Dă-ne, Doamne, ca iubindu-ne unul pe altul, pe Tine să Te iubim”.[77]

       Mirenii își pot înfrânge plăcerea numai împărtășindu-se de harul și Tainele dumnezeiești. Ei învață cumpătarea în cele materiale chiar și uitându-se la semenii lor mai săraci, ceea ce îi determină să renunțe, de bunăvoie, la ceea ce au, dăruind și altora[78].

       Sfântul Ioan Sinaitul[79], în ”Scara dumnezeiescului urcuș”, îndemna spre neavuție sau sărăcia de bunăvoie, enumerând câteva beneficii ale ei: ”Lepădarea grijilor, lipsa de îngijorare a vieții, călătorie neîmpiedicată, înstrăinarea de întristare, credință în porunci”.

       Cele trei voturi se înscriu în marea chartă a libertății umane: sărăcia de bunăvoie eliberează de stăpânirea materiei; castitatea eliberează de stăpânirea cărnii, presupune chiar și curățirea de răutate; ascultarea eliberează de stăpânirea idolatrică a eului și aceasta înseamnă înfierea divină de către Tatăl[80].

       Asceza este ”războiul nevăzut”, neîncetat, fără odihnă; este iluminare, dobândire de daruri, stare harismatică.

       Asceza este crucea[81].

       Părintele Dumnitru Stăniloae spunea că așa de mult ne iubește Dumnezeu pe noi, încât are răbdare cu fiecare dintre ni, vrând să ne asume, pentru ca, atunci când Se va duce către Tatăl și Se va pleca înaintea Tatălui, să aibă cu El toată firea umană și toate persoanele umane. Vrea să ne ducă pe toți prinos Tatălui. Și dacă El Și-a asumat firea noastră, starea noastră, condiția noastră, nici noi nu putem ajunge la Înviere decât luând calea pe care a luat-o El: calea crucii. Și, atunci, crucea, pentru noi, capătă un sens duhovnicesc. Dar pentru că nu avem trup aparent și natură umană aparentă, ci foarte concretă, atunci participă la asceză și sufletul, și trupul. Și atunci asceza este, întâi de toate, o problemă duhovnicească.

       Nu putem evita calea crucii, și crucea înseamnă jertfă, crucea înseamnă răstignire, omul își jetfește patimile pentru transfigurare.

       Iubirea Mântuitorului Hristos[82] dă întregii vieți și întregii realități o semnificație nouă, și anume: pentru noi, adevărata existență se înrădăcinează și se împlinește în și cu Dumnezeu.

1.    EFORTUL ASCETIC

       Asceza este o necesitate pentru om, spunea Pr. Dr. Constantin Petrache într-un articol apărut în numărul 23 al revistei ”Familia Ortodoxă” , arătând că atât părinții aghioriți din toate veacurile, cât – mai ales – sfinții teologi, precum Grigorie Palama, Nicodim Aghioritul sau Paisie Velicicovski, susțin că prin nevoința creștină (adică prin postire, priveghere și rugăciune), trăită înlăuntrul vieții bisericești, omul se tămăduiește de rănile pricinuite de căderile lui Adam, dobândind din nou starea paradisiacă de trăire a unirii tainice cu Făcătorul Său.

       Părintele Evgheni Șestun[83] spunea că familia este o cruce, arătând că soțul se poate mântui prin soție, dacă ea își știe locul. Ea trebuie să fie mai smerită decât cel mai smerit bărbat. Numai așa se mântuiește. Soțul se mântuiește prin simplul fapt că soția îl impune drept cap al familiei, chiar dacă el refuză. O familia va exista atâta timp cât bărbatul va fi capul ei, iar femeia trebuie ”să se teamă de bărbat” (Efeseni 5:33).

       Din familie nu trebuie să lipsească nici rugăciunile unul pentru altul, dar nici multa răbdare.

       Efortul ascetic are la bază credința – cea mai de preț virtute. Amândoi soții trebuie să aibă o credință dreaptă, să fie cu adevărat credincioși și să-L iubească pe Dumnezeu din tot sufletul, pentru că și atunci când credința lor n-ar fi decât un grăunte de muștar, ei vor muta, împreună, munții[84].

       Efortul ascetic trezește amintirea morții – care nu este altceva decât marea chemare și nostalgia veșniciei -, darul lacrimilor (pocăința), trezvia duhovnicească și rugăciunea cea neîncetată.

       Sfântul Ioan Gură de Aur spunea că cei căsătoriți trebuie, în toate, să se asemene cu călugării, rugăcinea, postul, citirea Scripturii, disciplina ascetică impunându-se tutror.

       Efortul ascetic duce la existența în însăși lumea lui Dumnezeu, orânduită după Legile cele dumnezeiești, ”lepădați de satana și de toate lucrurile lui, și de toată puterea lui”, fiind alegerea noastră de bunăvoie.

2. VIAȚA SPIRITUALĂ

       Viața spirituală[85] este viața omului față către față cu Dumnezeul lui, participând la viața lui Dumnezeu, spiritul omului fiind în ascultarea Duhului lui Dumnezeu. Viața spirituală este întotdeauna o întâlnire. Dumnezeu iese din El Însuși spre om, iar omul își părăsește izolarea sa și Îl întâlnește pe Celălalt.

       Prin iubirea Lui, Dumnezeu face din om locuință treimică. Pur și simplu, Treimea, după cum spune și Sfântul Macarie, locuiește în suflet în măsura în care acceptă omul lucrul acesta.

       Văzută de jos, viața spirituală arată ca o luptă necontenită, numită ”războiul nevăzut”, în care orice oprire devine o rămânere în urmă. Văzută de sus, aceasta înseamnă dobândirea darurilor Sfântului Duh. Această dublă mișcare se degajă clar din rugăciunea adresată Sfântului Duh: ”Curățește-ne de toată întinăciunea”, dar și ”Vino și te sălășluiește întru noi”.

       Atentă la metanoia (pocăință), viața spirituală își are punctul de plecare în smerenie, în recunoașterea păcătoșeniei.

       Smerenia este arta de a-ț vedea exact locul tău.

       Aceza vieții spirituale urmează drumul trasat prin pocăință și remușcare. Ea aspiră, mai întâi de toate, la eliberarea omului din robia patimilor. Pentru acest scop, asceza cultivă trezvia; chiar în stare de somn, spiritul veghează.

       Trezvia exersată ne îngăduie să recunoaștem răul înainte de a fi tentați să-l comitem.

a. Harismele în viața spirituală

       Sfântul Ioan Scărarul sau Sinaitul descrie viața spirituală sub chipul liniștitor al scării Paradisului. Puterile cerești poartă ostenelile oamenilor. Îngerii care urcă și coboară pe ”scara lui Iacob” îl însoțesc pe om pe acest drum, iar acesta primește harismele. Sfântul Chiril al Ierusalimului enumeră câteva, astfel: ”Unuia, Duhul îi întărește cumpătarea, pe altul îl învață îndurarea, pe un altul postul și, în sfârșit, pe toți îi învață să practice nevoințele vieții duhovnicești” (Cateheze mistagogice 16:12). De aici rezultă faptul că viața spirituală este, în întregime, harismatică[86]. În primul rând, se va exercita darul deosebirii, discernământul, pentru a nu confunda scopul cu mijloacele. Mijloacele necesare pentru a ajunge la dobândirea Sfântului Duh înlăuntrul nostru sunt acestea toate: rugăciunea, postul, privegherile și orice alte practici.

       Viața spirituală nu are nimic inconștient și nimic pasiv. Trezvia cultivă pocăința, care este o manieră activă de a asculta neîncetat Cuvântul.

       Pocăința este o formă a umilinței. Nici una, nici cealaltă nu sunt virtuți, ci stări permanente ale sufletului; numai puterea lor vindecă de idolatria egocentrică, de dragostea de sine, de pretenții sau de complexe de inferioritate. Umilința învață să fii ca și când nu ai fi și să nu știi ce ești.

       În I Corinteni 3:21-22, Sfântul Apostol Pavel se ridică la o viziune uimitoare: ”toate sunt ale voastre, fie viața, fie moarte”, ambele cu același titlu sunt daruri ale lui Dumnezeu, sunt harisme.

       Potrivit afirmației Pr. Prof. Vasile Răduca, darurile Duhului Sfânt sunt: înțelepciunea, înțelegerea cea mai potrivită dintre soți buna sfătuire, puterea de a rezista ispitelor pe care nu le-ar putea birui de unii singuri, cumpătarea, bunăstarea etc.. Acestea vor începe să lucreze, cu adevărat, în cei căsătoriți numai în măsura în care cei doi se vor privi cu ochii cu care Hristos privește mădularele Trupului Său mistic.

C. CĂILE ASCEZEI ÎN FAMILIA CREȘTINĂ

       Calea ascezei este o cale dificilă[87] și, după cum ne învață Sfinții Părinți, omul trebuie să se ostenească și să lucreze împreună cu Dumnezeu pentru mântuirea lui. Smerenia este cea mai mare putere[88], întrucât ea mută axa vieții omului în Dumnezeu, universul nu se mai învârte în jurul egoului său, căci omul se situează pe sine în centrul sfânt al apropierii de Dumnezeu, aflându-și, astfel, adevăratul său loc.

       Pentru îndepărtarea de tot felul de păcate, omul are nevoie de pocăință și de al doilea Botez, care este Sfânta Împărtășanie sau Sfânta Euharistie. În felul acesta, Hristos îi dăruiește o haină nouă, curată, lipsită de întinăciune, intrând El Însuși în sufletul credinciosului, punând început bun lucrării de spălare a chipului, a inimii, de păcate, de depărtare, separare egoistă de Dumnezeu.

       Pentru ca să nu rămână, pentru totdeauna, necunoscător al harului Botezului, și pentru ca să nu-și piardă, definitiv, curăția, sănătatea și toate celelalte daruri primite la Botez, ci, dimpotrivă, pentru a le putea afla și a le spori, Dumnezeu i-a dăruit omului păcătos leacul pocăinței, metanoia[89]. Pocăința le este necesară tuturor celor care vor să părăsească păcatul și să se întoarcă la Dumnezeu, oricare ar fi fost starea lor duhovnicească. Ea este condiția esențială a vindecării omului căzut, este temelia întoarcerii sale la sănătatea deplină; pocăința este profunda și via simțire lăuntrică, prin care omul își recunoaște fiecare dintre păcatele sale, precum și starea sa păcătoasă, prin care se leapădă de ea, Îi cere iertare lui Dumnezeu și Îl cheamă în ajutor.

       Sfinții Părinți văd în pocăință un proces de convertire lăuntrică, ce nu privește atât păcatul în sine, cât reîntoarcerea la Dumnezeu, pentru că cel ce se pocăiește părăsește înstrăinarea de Dumnezeu de odinioară, dorește însănătoșirea, se întoarce și se alipește de Dumnezeu.

       Pocăința este forța prin care omul înaintează și sporește duhovnicește, iar bolile sale merg spre vindecare.

       Sfântul Varsanufie arată că cel care are plânsul cel adevărat, împreunat cu străpungerea inimii, nu e biruit de niciun război. Această stare e ca o pavăză, care întoarce toate săgețile diavolului.

       Nicolae Cabasila[90] spune că viața în Hristos constă în unirea noastră cu Dumnezeu, iar această unire se realizează prin Sfintele Taine. Euharistia[91] este desăvârșirea tuturor celorlalte taine. Ea ajută la împlinirea a ceea ce nu sunt în stare să facă celelalte Taine, după cum tot ea este aceea care face să strălucească și mai tare darul pimit prin celelalte Taine și întunecat de umbra păcatului. De aceea, noi ne botezăm o singură dată, dar ne împărtășim de mai multe ori, pe tot parcursul existenței noastre pământești. Această Sfântă Taină este lumină pentru cei care odată s-au curățit, curățire pentru cei care acum au de gând să se spele de păcate, ungere care îi îmboldește pe cei ce vor să lupte împotriva duhului rău și a patimilor. Cel ce se face părtaș de Hristos prin împărtășirea de sfântul Lui trup și sânge, trebuie să aibă mintea Lui și să vrea să-și însușească și izbânda Lui. ”Mintea lui Hristos stă în a cugeta numai cele ce privesc la slava lui Dumnezeu și Tatăl și în a voi să împlinească cele plăcute Celui ce L-a născut”.[92]

       Împărtășirea[93] presupune atât participarea la sfințenia lui Hristos, cât și la jertfa Lui, datorită faptului că acestea nu pot fi despărțite, fără jertfă nefiind posibilă sfințenia sau sfințenia exprimând starea de jertfă. Împărtășirea de Hristos acum și aici asigură comuniunea cu Treimea și în eternitate.

       Rugăciunea, în viziunea Sfinților Părinți, reprezintă un vârf al virtuților[94], deoarece prin rugăciune ”cerem și celelalte virtuți de la Dumnezeu”. Ea este lucrarea potrivită a minții, o stare de nepătimire, cea mai înaltă înțelegere posibilă; reprezintă unirea ființială cu Dumnezeirea, unire care poate să aibă loc prin rugăciunea comună a familiei.

       Prin rugăciune[95], omului i se deschide harul dumnezeiesc.

       Rugăciunea are un rol esențial în urcușul duhovnicesc. Ea este o predare a omului în lucrarea mântuitoare a lui Dumnezeu prin lucrarea Duhului Sfânt. De aceea, rugăciunea se face de bunăvoie, întru cunoștință, iar prin ea omul devine împreunălucrător cu Dumnezeu la îndumnezeirea și mântuirea sa.

       Sfântul Grigorie Palama ne învață că ”noi ne rugăm la Dumnezeu nu pentru a-L aduce la noi, ci pentru a ne înălța pe noi spre El prin rugăciunea pe care I-o aducem, și pentru a ne întoarce la El”.

       Prin rugăciune, se curăță sufletul și, îndeosebi, partea sa pătimitoare, iar prin purificarea sufletului, se curăță și trupul, care nu mai e mișcat de patimile trupești și materiale. Odată purificată partea pătimitoare, aceasta întoarce spre sine trupul, îl atrage de la plăcerea pentru cele rele, nimicind astfel asaltul răului. Așa, și trupul ia parte la sfințenie, dobândind puterea de a pune capăt pornirilor păcătoase.

       Sfântul Ioan Damaschin afirmă că ”rugăciunea îl eliberează pe om, pentru că acesta primește, prin ea, lumina Duhului”.

       Prin rugăciune, omul ajunge să cunoască binele cel adevărat și aleargă spre el fără să mai stea pe gânduri.

       Rugăciunea îl face pe om puternic la vreme de ispită. Ea se naște din credință, care lărgește sufletul, astfel încât acesta este capabil să-L cunoască și să-L înțeleagă pe Dumnezeu. Credința împinge sufletul spre curățire – scopul vieții noastre: curățirea inimii de patimi, sfințirea vieții noastre, unirea cu Dumnezeu, îndumnezeirea.

       Prin credință, noi recunoaștem pe Mântuitorul Hristos ca Unicul Doctor care poate, cu adevărat, să vindece bolile și sufletele noastre.

       Credința implică, mereu, dorința și voința omului, asftel încât o putem defini ca liberul consimțământ al sufletului.

       Potrivit Sfântului Grigorie de Nyssa, omul înțelege prin credința adevărată adevăratul sens al existenței sale, scapă de amăgire și de tot felul de rătăciri, de absurditatea lumii fantasmagorice în care este silit să trăiască, scapă de neliniștea care-i mistuie ființa, iese din valurile unei existențe nestatornice și schimbătoare și intră într-o viață neschimbătoare, aflându-și pacea și statornicia de sine.

       Credința este platoșa omului, ea este condiția și ușa mântuirii lui, după cum aflăm în Noul Testament.

       Faptele de milostenie pornesc din suflet, dintr-un suflet curat, curățit prin nădejde, speranță, iubire. Atunci când creștinul are dragoste, dobândește celelalte virtuți. Dragostea este aceea care alungă, din sufletul omului, pricina tuturor relelor și a tuturor patimilor, care, după Sfinții Părinți, este iubirea de sine.

       Iubirea este inima din care pulsează întreaga viață creștină. Ea este esența[96] creștinismului, esența lui dogmatică și esența lui morală. În ea se concentrează tot duhul de viață dătător al creștinismului. Iubirea e reciprocă dăruire de sine, ieșire din sine și revărsare în altul, desființând izolarea dintre persoane și realizând între ele o împărtășire integrală de existență și de viață. Persoanele unite în iubire se afirmă una pe alta ca atare și se desăvârșesc reciproc, îmbogățindu-se spiritual una pe alta.

       Iubirea are, ca urmare, o lărgire a eului propriu, o descătușare a tuturor forțelor bune din el și o îmbogățire de sine prin celălalt, cu cât te dăruiești mai mult, cu atât te îmbogățești mai mult.

       Iubirea este cerul pe pământ, ea-L coboară pe Dumnezeu în inima omului și-l urcă pe om la cer, izvorând din profunzimile spiritului, e o revărsare a ființei spirituale însăși, e inima spiritului uman. Izvorând din însuși centrul ființei noastre, ea ne unește cu Dumnezeu și ne îndumnezeiește - ținta noastră supremă.

       Faptele de milostenie constau în ajutorarea aproapelui care se află în nevoie, ea izvorăște din iubirea lui Dumnezeu. În ”Fericiri”, ni se spune că cei milostivi se vor milui. Ei fac parte din grupul celor cărora li se vor ierta păcatele.

       Postul este o faptă de virtute, un exercițiu de înfrânare a poftelor trupului și de întărire a voinței. Înfrânarea reprezintă efortul persoanei în vederea despătimirii. Aceasta, alături de frica de Dumnezeu, întărește credința.

       Postul[97] este o călătorie duhovnicească, este pregătirea noastră pentru efortul, încet și susținut, de a realiza, la sfârșit, propria noastră ”trecere” către viața cea nouă în Hristos Iisus, Mântuitorul lumii.

       Scopul postului este acela de a avea inima ușoară, astfel încât aceasta să se poată deschide către realitățile duhovnicești, să cunoască tainica ”sete și foame” după comuniunea harică cu Dumnezeu.

     

D. ROLUL ASCEZEI ÎN FAMILIA CREȘTINĂ

       Asceza trebuie să conducă[98] la ascultarea desăvârșită a omului de Dumnezeu, la supunerea patimilor iraționale față de rațiunea umană.

       Rolul ascezei este îmbrăcarea credinciosului cu veșmântul semereniei, care, după Sfântul Isaac Sirul, este ”veșmântul cu care S-a îmbrăcat Hristos când S-a făcut Om”. ”De aceea, privind pe tot omul care s-a îmbrăcat în aceastaă asemănare, zidirea cuvântătoare și cea necuvântătoare se închină precum stăpânului, pentru cinstea stăpânului ei. Firea L-a văzut pe Fiul lui Dumnezeu îmbrăcat în ea și petrecând în ea. Cel smerit se apropie de fiarele pierzătoare și când acestea își aruncă privirea înspre el, sălbăticia li se îmblânzește și vin la el ca la stăpânul lor. Ele își pleacă capetele lor și ling picioarele lui, întrucât ele simt acea mireasmă care se răspândea din Adam înainte de cădere, când s-au strâns împrejurul lui și le-a pus nume în rai. Este mireasma care s-a luat de la noi și pe care a luat-o și a înnoit-o și le-a dat-o iarăși Iisus Hristos prin venirea Lui. Aceasta este buna mireasmă care se răspândește ca un mir din neamul oamenilor”.

       Prin asceză, omul fragmentat, risipit, se reunește lăuntric. Mintea, voința și inima nu mai luptă unele împotriva altora. Ascetul creștin Îl vrea cu voința lui pe Hristos, cu mintea lui gândește la Hristos și cu inima se apropie de Hristos, iar armonia lui lăuntrică, în care-o câștigă, astfel, ca pe un dar de bun preț, se răspândește și-n lumea exterioară, împărtășindu-se toți apropiații săi de ea.

 

CONCLUZII

       Lucrarea mea pune în atenție scopul principal al căsătoriei, și anume stabilirea unei stări desăvârșite în dragostea dintre soți, ca să se împlinească reciproc, transmițând unul altuia calitățile și darurile care sunt proprii fiecăruia, înnoibilându-se reciproc și formându-se reciproc, lucrând laolaltă la îndeplinirea menirii morale a fiecăruia.

       Din lucrarea de față, se ajunge la concluzia clară că familia este importantă pentru societate, întrucât ea este prima școală care-l pregătește pe copil pentru viața socială, deprinzându-l să-și împlinească datoria, să-și deisciplineze voința, dându-i simțul ierarhiei și ordinii. Mediul familial oferă siguranță, liniște, afecțiune, seninătate, libertate interioară, demnitate. Toate acestea conduc spre o dezvoltare normală și echilibrată.

       Am încercat, așadar, să subliniez sensul teologic al vieții de familie, vocația sa originară și, de asemenea, am sugerat doar câteva principii sau direcții de viață spirituală, menite să lumineze și să înfrumusețeze, să echilibreze chipul nemuritor al familiei: trăirea în Hristos și în Biserică.

       În contextul actual, datorită profundelor schimbări socio-culturale pe care le traversează omenirea toată, consider că este imperior necesară o intensificare a lucrării pastoral-misionare a Bisericii noastre Ortodoxe în vederea conștientizării, de către fiecare familie, a Tainei Cununiei și a importanței familiei în cadrul Bisericii, familia trebuind să-și împlinească rolul de adevărată ”mică biserică”, în care, prin credință, nădejde și dragoste, prin fapte bune și jertfire de sine, fiecare membru al său trebuie să dea mărturie despre iubirea jertfelnică a lui Hristos pentru lume, ca și despre datoria lumii de a fi iubire, drept răspuns la iubirea lui Hristos.

       Cei care se căsătoresc pentru ca prin dragostea lor să se sprijine unul pe celălalt pe calea mântuirii, au înțeles rostul Familiei. Atunci când iubești pe cineva, îi dorești mântuirea și faci tot ceea ce-ți stă în putere pentru a-l ajuta să parcurgă acest drum. De aceea, toți cei care vor să aibă parte de împlinire în familie, trebuie să caute a trăi sub binecuvântarea lui Dumnezeu.

       Familia conferă, prin structura sa, unitate și stabilitate întregii societăți. Când se va destrăma familia, și societatea se va destrăma. Nu trebuie să așteptăm, pasili, acest lucru! Trebuie să veghem la păstrare valorilor religioase și morale ale familiei. În fața acestei lumi, cel mai important lucru este să Îl avem și pe Dumnezeu cu noi.

       Trăind în Hristos și prin Hristos, avându-L pe Dumnezeu cu ei, străduindu-se în lucrarea cea spre mântuire a sufletelor lor, fiecare membru al familiei este o rotiță ce înalță întreg edificiul pe Muntele Taborului, prin aceasta asemănându-se perfect cu monahii ce au privirea ațintită către Împărăția cea veșnică, cerească.

---

[1] Michel Philippe Laroche, Un singur trup – aventura mistică a cuplului, Editura AMARCORD, București, 1995, p.9-10

[2] Pr. Evgheni Șesun – Familia ortodoxă. Sfaturi, cuvinte de învățătură, rugăciuni, traducere din limba rusă de Lucia Ciornea, tipărită cu binecuvântarea Preasfințitului Părinte Galaction, Episcopul Alexandriei și Teleormanului, Editura CARTEA ORTODOXĂ, București, 2006, p.26

[3] Arhim. Ioanichie Bălan – Călăuză ortodoxă în familie și societate. II, tipărită cu binecuvântarea Î.P.S. Daniel – Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, Editura MITROPOLIEI MOLDOVEI ȘI BUCOVINEI, 1993

[4] Ibidem

[5] Pr.prof. Gleb Kaleda – Biserica din casă, traducere din limba rusă de Lucia Ciornea, Editura SOFIA și Editura CARTEA ROMÂNEASCĂ, București, 2006, pp.9-10

[6] Pr.prof.dr. Nicolae D. Necula – Familia azi. Probleme pastorale și sociale, în ”Glasul Bisericii”, revista Sfintei Mitropolii a Munteniei și Dobrogei, anul LVII, nr.9-12, septembrie-decembrie 2001, p.121

[7] Pr. Asist. Ioan-Cristinel Teșu – Sensul familiei în concepția Sfântului Ioan Gură de Aur, în volumul ”Familia creștină azi”, Editura Trinitas, Iași, 1995, pp.52-55

[8] Sf. Ioan Gură de Aur – Omilii la Facere I. Traducere, introducere, indici și note de Pr. D. Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1987 – OMILIA A XXVII-A, VII, p.61

[9] Sf. Ioan Gură de Aur – Comentariile sau explicarea Epistolei către Efeseni, traducere din limba greacă de Arhim.Theodosi Athanasiu, Egumenul Bisericii ”Sf. Spiridon”, după ediția de Oxonia din 1852, Iași, 1902, p.211

[10] Raluca Popescu – Introducere în sociologia familiei. Familia românească în societatea contemporană, Editura POLIROM, Iași, 2008, p.29

[11] Mitrofan, I; Ciupercă, C. – Incursiune în psihologia și psihosexologia familiei, EDIT PRESS, București, 1998

[12] Raluca Popescu – Introducere în sociologia familiei. Familia românească în societatea contemporană, Editura POLIROM, Iași, 2008, pp.29-31

[13] Maria Voinea – Familia contemporană: mică enciclopedie, Editura FOCUS, București, 2005 a

[14] Chipea, F. – Familia contemporană – tendințe globale și configurații locale, Editura EXPERT, București, 2001,

[15] Idem 12

[16] Maria Voinea – Restructurarea familiei: modele alternative de viață, în ”Sociologia românească”, nr.5/1994, p.503

[17] Putnam, R. – Bowling Alone. The Collapse and Revival of American Community, TOUCHSTONE, 2001

[18] Idem 12, pp.34-36

[19] Giddem, A. – Transformarea intimității. Sexualitatea, dragostea și erotismul în societățile moderne, Editura ANTET, București, 2000

[20] Hardyment, C. – Viitorul familiei, Editura ȘTIINȚIFICĂ, București, p.87

[21]Raluca Popescu – Introducere în sociologia familiei. Familia românească în societatea contemporană, Editura POLIROM, Iași, 2008 , p.46

[22] Învățătura de Credință Creștină, p.487; Pr.prof. Dr.Ion Bria – Dicționar de teologie ortodoxă, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1981, pp.95-96

[23] Scopurile căsătoriei, traducere de Radu Hagiu, în revista ”Familia ortodoxă”, nr.3 (26)/2011, p.16

[24] Dr.Christa Todea-Gross și Pr.prof.Dr. Ilie Moldovan – Îndrumarul medical și creștin despre viață al Federației Organizațiilor Ortodoxe Pro-Vita din România, tipărit cu binecuvântarea Înalt Preasfințitului Părinte Bartolomeu, Arhiepiscopul Vadului, Feleacului și Clujului și Mitropolit al Clujului, Crișanei și Maramureșului, Editura RENAȘTEREA, Cluj-Napoca, 2008, pp.378, 380-381, 383

[25] Scopurile căsătoriei, traducere de Radu Hagiu, în revista ”Familia ortodoxă”, nr.3 (26)/2011, p.16

[26] Preot lector Dr. Vasile Crețu – curs de Pedagogie creștină, Universitatea de Stat București, Facultatea de Teologie Ortodoxă ”Justinian Patriarhul”, an universitar 2010-2011

[27] Psiholog Adriana Hâncean – Iubirea părintească în zorii vieții copilului, în revista ”Presa ortodoxă”, nr.8/2009, p.12

[28] Idem 26

[29] Conf. Dr. Elena Stănculescu – curs Psihologia educației, Universitatea de Stat București, Facultatea de Psihologie și Științele Educației – Departamentul pentru pregătirea personalului didactic, an universitar 2008-2009

[30] Eugen Jurca – Experiența duhovnicească și cultivarea puterilor sufletești – contribuții de metodologie și pedagogie creștină, Editura GUTENBERG, Târgu-Lăpuș, pp.98, 100, 101-102

[31] Idem 29

[32] Erickson – apud Conf. Dr. Elena Stănculescu, curs Psihologia educației

[33] Idem 30, pp.39, 77

[34] Psiholog Adriana Hâncean – Iubirea părintească în zorii vieții copilului, în revista ”Presa ortodoxă”, nr.8/2009, p.13

[35] Idem 26

[36] Idem 29

[37] Idem 26

[38] Eugen Jurca – Experiența duhovnicească și cultivarea puterilor sufletești – contribuții de metodologie și pedagogie creștină, Editura GUTENBERG, Târgu-Lăpuș, pp.158-159

[39] Conf. Dr. Elena Stănculescu – curs Psihologia educației, Universitatea București, Facultatea de Psihologie și Științele Educației – Departamentul pentru pregătirea personalului didactic, an universitar 2008-2009

[40] Eugen Jurca – Experiența duhovnicească și cultivarea puterilor sufletești – contribuții de metodologie și pedagogie creștină, Editura GUTENBERG, Târgu-Lăpuș, pp.186-190, 208-209, 210-214

[41] Maica Magdalena – apud Eugen Jurca, op.citată, pp.208-209

[42] Meddi, Luciano – apud Eugen Jurca, op.citată, p.214

[43] Irina Holdevici - apud Eugen Jurca, op.citată, p.214

[44] Idem 39

[45] Eugen Jurca – Experiența duhovnicească și cultivarea puterilor sufletești – contribuții de metodologie și pedagogie creștină, Editura GUTENBERG, Târgu-Lăpuș , p.224

[46] Conf.Dr.Anca Munteanu – apud Eugen Jurca, op.citată, p.224

[47] Idem 45, pp.230, 232, 234, 236

[48] Pr. Evgheni Șesun – Familia ortodoxă. Sfaturi, cuvinte de învățătură, rugăciuni, traducere din limba rusă de Lucia Ciornea, tipărită cu binecuvântarea Preasfințitului Părinte Galaction, Episcopul Alexandriei și Teleormanului, Editura CARTEA ORTODOXĂ, București, 2006, pp.19, 20, 28

[49] Pr.Tiberiu Gh. Dârlea – Căsătoria și viața mistică, Editura LUMINA, București, 1995, p.173

[50] Pr.Doru Costache, http://creștinortodox.ro/morală

[51] Prof. Dr. Ion I. Mutu – Strehaia – Sfântul Botez și Sfânta Cununie – cele două căi ale unei vieți binecuvântate de Dumnezeu, articol apărut pe site-ul http://www.sfgheorghe-severin.ro

[52] Vlăsceanu, L. – Familia și relațiile de gen, în ”Sociologie și modernitate. Tranziții spre modernitatea reflexivă”, Editura POLIROM, Iași, 2007, pp.26-27

[53] Coord. Dimitra Gouti, Maria D. Kokkinou – Criza familiei, traducere din limba greacă de Pr. Șerban Tica, Editura SOFIA, București, 2011, pp.35-40, 43, 154-155, 157

[54] Pr. Prof. Nicolae D. Necula – Familia azi. Probleme pastorale și sociale, în ”Glasul Bisericii”, revista Sfintei Mitropolii a Munteniei și Dobrogei, anul LVII, nr.9-12, septembrie-decembrie 2001, pp.122-126

[55] Pr. Prof. Nicolae D. Necula – Familia azi. Probleme pastorale și sociale, în ”Glasul Bisericii”, revista Sfintei Mitropolii a Munteniei și Dobrogei, anul LVII, nr.9-12, septembrie-decembrie 2001, pp.122-126

[56] Pr. Prof. Gleb Kaleda – Biserica de acasă, traducere din limba rusă de Lucia Cornea, tipărită cu binecuvântarea Preasfințitului Părinte Galaction Episcopul Alexandriei și Teleormanului, Editura SOFIA și CARTEA ROMÂNEASCĂ, București, 2006, pp.214-215

[57] Pr. Prof. Nicolae D. Necula – Familia azi. Probleme pastorale și sociale, în ”Glasul Bisericii”, revista Sfintei Mitropolii a Munteniei și Dobrogei, anul LVII, nr.9-12, septembrie-decembrie 2001, pp.122-126

[58] Niculina Ciupercă – Efectele emigrării asupra familiei contemporane, articol publicat pe site-ul http://www.consilierecuplu.ro/weblog.ro/07.09.2009

[59] Pr. Prof. Nicolae D. Necula – Familia azi. Probleme pastorale și sociale, în ”Glasul Bisericii”, revista Sfintei Mitropolii a Munteniei și Dobrogei, anul LVII, nr.9-12, septembrie-decembrie 2001, pp.122-126

[60] Coord. Dimitra Gouti, Maria D. Kokkinou – Criza familiei, traducere din limba greacă de Pr. Șerban Tica, Editura SOFIA, București, 2011, pp.35-40, 43, 154-155, 157

[61] Pr. Prof. Nicolae D. Necula – Familia azi. Probleme pastorale și sociale, în ”Glasul Bisericii”, revista Sfintei Mitropolii a Munteniei și Dobrogei, anul LVII, nr.9-12, septembrie-decembrie 2001, pp.122-126

[62] Ibidem

[63] Pr. Prof. Gleb Kaleda – Biserica de acasă, traducere din limba rusă de Lucia Cornea, tipărită cu binecuvântarea Preasfințitului Părinte Galaction Episcopul Alexandriei și Teleormanului, Editura SOFIA și CARTEA ROMÂNEASCĂ, București, 2006, pp.180-184

[64] Pr. Prof. Nicolae D. Necula – Familia azi. Probleme pastorale și sociale, în ”Glasul Bisericii”, revista Sfintei Mitropolii a Munteniei și Dobrogei, anul LVII, nr.9-12, septembrie-decembrie 2001, pp.122-126

[65] Pr. Prof. Nicolae D. Necula – Familia azi. Probleme pastorale și sociale, în ”Glasul Bisericii”, revista Sfintei Mitropolii a Munteniei și Dobrogei, anul LVII, nr.9-12, septembrie-decembrie 2001, pp.122-126

[66] Silvia Dascălu – Suferințele familiai contemporane, în ziarul ”Lumina de Duminică” / 8 august 2012

[67] Silvia Dascălu – Suferințele familiai contemporane, în ziarul ”Lumina de Duminică” / 8 august 2012

[68] Pr. Prof. Nicolae D. Necula – Familia azi. Probleme pastorale și sociale, în ”Glasul Bisericii”, revista Sfintei Mitropolii a Munteniei și Dobrogei, anul LVII, nr.9-12, septembrie-decembrie 2001, pp.127-130

[69] Danion Vasile – Cum să ne creștem copiii. Canon de rugăciune pentru copilul bolnav, ediția a II-a, Editura LUCMAN, București, 2006

[70]  Pr. Prof. Nicolae D. Necula – Familia azi. Probleme pastorale și sociale, în ”Glasul Bisericii”, revista Sfintei Mitropolii a Munteniei și Dobrogei, anul LVII, nr.9-12, septembrie-decembrie 2001, pp.127-130

[71] Constantin Cucoș - Pedagogie, Editura POLIROM, Iași, 2001

[72] Paul Evdokimov – Vârstele vieții spirituale, Asociația filantropică medicală creștină CHRISTIANA, București, 1993, cu un cuvânt înainte și traducere de Pr. Prof. Ion Buga, pp.137-138

[73] Interviul a fost realizat la Sfânta Mănăstire Sâmbăta de Sus, în 18 februarie 1999, și difuzat pe postul național de radio ROMÂNIA ACTUALITĂȚI, în cadrul emisiunii Cuvânt și suflet

[74] Ovidiu Sferlea – Asceza: aticol publicat pe site-ul http://www.cazania.wikispaces.com/Asceza

[75] Pr. Conf. Dr. Daniel Benga – Asceza familiei creștine, în ziarul ”Lumina de Duminică”, nr. din 22.03.2009

[76] Paul Evdokimov – Vârstele vieții spirituale, Asociația filantropică medicală creștină CHRISTIANA, București, 1993, cu un cuvânt înainte și traducere de Pr. Prof. Ion Buga

[77] Étudesc Carmélitaines, 1939, p.32 – apud Paul Evdkimov – op.citată

[78] Pr. Constantin Ghiță – Ethosul comun al căsătoriei, în ziarul Lumina de Duminică, nr. din 18 decembrie 2011

[79] Sfântul Ioan Sinaitul – Scara dumnezeiescului urcuș, în volumul al IX-lea al ”Filocaliei sfintelor nevoințe ale desăvârșirii”, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1980 (cu o traducere, introducere și note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae)

[80] Paul Evdokimov – Vârstele vieții spirituale, Asociația filantropică medicală creștină CHRISTIANA, București, 1993, cu un cuvânt înainte și traducere de Pr. Prof. Ion Buga, p.118

[81] Pr. Prof. Vasile Gavrilă – Liturgică, curs anul al III-lea, semestrul I, Facultatea de Teologie Ortodoxă ”Justinian Patriarhul” – București, an universitar 2011-2012

[82]  Pr. Lector Dr.Gheorghe Holbea – curs Dogmă și spiritualitate, anul al III-lea, semestrul I, Facultatea de Teologie Ortodoxă ”Justinian Patriarhul” – București, an universitar 2011-2012

[83] Pr. Evgheni Șestun – Familia Ortodoxă. Sfaturi, cuvinte de învățătură, rugăciuni, traducere din rusă de Lucia Ciornea, tipărită cu binecuvântarea Preasfințitului Părinte Galaction, Episcopul Alexandriei și Teleormanului, Editura CARTEA ORTODOXĂ, București, 2006, pp.35, 36-37

[84] Descoperirile Sfântului Serafim de Sarov, traducere din limba franceză apărută în revista ”Semănătorul”, nr.14/aprilie 1927

[85] Paul Evdokimov – Vârstele vieții spirituale, Asociația filantropică medicală creștină CHRISTIANA, București, 1993, cuvânt înainte și traducere de Pr. Prof. Ion Buga, pp.49, 57-58, 59, 142, 143-144, 149, 150

[86] Paul Evdokimov – Vârstele vieții spirituale, Asociația filantropică medicală creștină CHRISTIANA, București, 1993, cuvânt înainte și traducere de Pr. Prof. Ion Buga, pp.49, 57-58, 59, 142, 143-144, 149, 150

[87] Pr. Lect. Dr. Gheorghe Holbea – curs Dogmă și spiritualiate, anul III, semestrul I, Facultatea de Teologie Ortodoxă ”Justinian Patriarhul” – București, an universitar 2011-2012

[88] Paul Evdokimov – Asceza, articol publicat pe site-ul http://www.crestinortodox.ro/diverse/asceza-69574.thml

[89] Pr. Lect. Dr. Gheorghe Holbea – curs Dogmă și spiritualiate, anul III, semestrul II, Facultatea de Teologie Ortodoxă ”Justinian Patriarhul” – București, an universitar 2011-2012

[90] Nicolae Cabasila – Despre viața în Hristos, pp.48-49

[91] Pr. Dr. Sterea Tache – Mântuitorul Hristos și Biserica – prelegeri de teologie dogmatică, Editura SIGMA, București, p.237, 252

[92] Sfântul Chiril al Alexandriei – Închinre în Duh și Adevăr, XIII, p.578-579

[93] Idem 91, p.256

[94] Sfântul Grigorie de Nyssa – Despre voință, în colecția Părinți și Scriitori Bisericești, nr.29, p.477

[95] Pr. Lect. Dr. Gheorghe Holbea – curs Dogmă și spiritualiate, anul III, semestrul II, Facultatea de Teologie Ortodoxă ”Justinian Patriarhul” – București, an universitar 2011-2012

[96] Teologie Ortodoxă Morală – manual pentru Institutele Teologice Ortodoxe, vol.II, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1980

[97] Alexander Schmemann – Postul cel Mare, traducere de Andreea Stroe și Laurențiu Constantin, Editura UNIVERS ENCICLOPEDIC, București, 1995

[98] Paul Evdokimov – Asceza, articol publicat pe site-ul http://www.crestinortodox.ro/diverse/asceza-69574.thml