Primind o iconiță și binecuvântări de la Preafericitul Părinte Patriarh Daniel al B.O.R.
duminică, 27 aprilie 2014
sâmbătă, 26 aprilie 2014
joi, 24 aprilie 2014
marți, 22 aprilie 2014
”LA MULȚI ANI!”, COSTEȘTI!
”LA MULȚI ANI!”, COSTEȘTENI DE VÂLCEA!!!
- Intrare binecuvântată în Costești:(Popas binecuvântat și răcoritor... ”Apa cea vie”? = Harul Duhului Sfânt (Sfântul Irineu de Lyon).
(Nucul de peste 450 de ani din cătunul Căline, sat Bistrița, comuna Costești, județul Vâlcea)
- Leagănul vacanțelor copilăriei mele: Costești, județul Vâlcea.
Apus de soare, vara:
Sfântul Ioan Gură de Aur este de părere că Dumnezeu este Marele Meșter, El creând atât asemenea meșterilor, cât și diferit față de ei. Diferit, pentru că le-a făcut pe toate numai prin cuvânt și a început cu acoperișul (CERUL); asemenea meșterilor, pentru că și-a admirat creația, constatând că ”este bine”.
Dumnezeu este un Mare Pedagog. ”Nimic nu-i făcut la întâmplare și fără rost”; nu doar o parte a celor create sunt frumoase, ci toate, aducându-le ”în lume potrivit înțelepciunii și potrivit iubirii de oameni”.
Referitor la frumusețea creației, Sfântul Ioan Gură de Aur spune că ”urâțenia se întindea peste tot, dar Dumnezeu, Marele Meșter, a introdus curățenia, (...) aduce lumină”.
Cerul este împodobit cu stele, iar pământul cu roade, cu ierburi.
Potrivit Sfântului Ioan Gură de Aur, Dumnezeu a făcut ceea ce ”Niciun sculptor nu putea face”: a transformat țărâna în aur, a ridicat-o la strălucirea aurului.
- Cocoșul de... Costești:
- Sălbăticia naturii e prezentă și în Costești... :)
- Trandafir născut din jale...
- Dărnicia verii:
- Floricele de Costești
- O pată de culoare în cenușiul vieții
- Culorile Toamnei
- Ehei..., iată și trenulețul cu piatră, care trece prin Zăvoi... :)... (Am oprit microbuzul, pentru a-i putea face o poză, a fost drăguț șoferul de la ”Normandia”)
…Pornind pe cărările aducerii-aminte, alintată de doruri, de cântecul privighetorii şi al cucului în prag de dulce şi binecuvântată primăvară, iată-mă ajunsă, în cele din urmă, în faţa MARII PORŢI FERECATE A LUMII VÂLCENE, SINGURA CALE DE ACCES SPRE SUFLETUL LOCUITORILOR COMUNEI COSTESTI, cu tradiţiile, cu obiceiurile şi cu realizările lor, pe care scrie, cu litere de aur, ,,LA CURŢILE DORULUI’’…
M-am
oprit în faţa PORŢII… Oare unde aş putea
găsi cheia acesteia? Caut cu privirea în jurul meu…Iată, dar’, acolo, jos, un
bileţel! Oare ce scrie-n el? Iau bileţelul, degrab’, şi-l citesc: PENTRU A
PUTEA PĂTRUNDE AICI, TREBUIE SĂ GĂSEŞTI ŞI SĂ ROSTEŞTI TREI FORMULE MAGICE!…Care
ar putea fi acestea? Şi de ce neapărat trei? Ah, da! Uşa are trei mari lacăte,
de aur!... Îmi doresc atât de mult să mă identific, măcar pentru o clipă, cu
sufletul locuitorilor din Costeşti, încât voi face tot posibilul ca pe
parcursul acestei cărţi să găsesc chei potrivite pentru a deschide lacătele
Şi
ca într-un basm, ca-n basmele copilăriei mele, descoperite, întâia oară, în
cartea din casa bunicilor mei, ISTOCESCU T. NICOLAE şi TUDORIŢA din judeţul Vâlcea, comuna Costeşti,
sat Văratici, strada Mlăci, satul Varatici, strada Mlaci, basm cu Feţi-Frumoşi
şi Ilene-Cosânzene, basm cu formule consacrate, iniţiale (de deschidere),
mediane şi finale, precum ,, A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar
mai povesti”, ,,Şi-nainte cu poveste, că de-aicea mult mai este”, ,,Şi-ncălecai
pe-o şea şi va spusei dumneavoastră aşa”, pornesc în căutarea lor, frenetic, cu
mult entuziasm.
Şi
caut …, şi caut … Prima formulă n-ar putea fi…
… Am bătut
la porţile
muntelui
şi ele mi s-au
deschis,
lăsându-mă,
să-i descopăr,
minunile …
Am bătut la
inima muntelui
şi ea mi s-a
deschis,
lăsându-mă,
să te
descopăr –
Lumină şi
Vis …
Am bătut,
apoi,
la inima ta
şi ea mi s-a deschis, lăsându-mă
să plutesc
între
REALITATE ŞI VIS …?!? …
Am
spus aceste versuri şi iată că cercul de aur al primului lacăt a pocnit,
lăsându-l să se deschidă în mâna mea de tânără adolescentă, cu doruri şi vise
nerostite încă …
Plecând,
mai departe, în descifrarea misterului, m-am gândit că a doua formulă s-ar
putea să fie …, s-ar putea să fie … Da! Chiar LEGENDA COMUNEI COSTEŞTI!
Se
spune că, demult, pe locurile unde este aşezată astăzi comuna, erau trei
ciobani. Ei veniseră de la câmpie la munte, de teama duşmanilor. Numele lor
erau: Costea, Bărbat şi Dobre. După moartea tatălui lor, ei îşi împart moşia
astfel: Costea rămâne pe aceste plaiuri şi întemeiază comuna Costeşti, Bărbat
trece peste deal şi formează comuna Bărbăteşti, iar Dobre – comuna Dobriceni,
toate spre est, înspre oraşul Râmnicu-Vâlcea(1).
Iată
că şi cel de-al doilea lacăt şi-a scuturat cu putere hainele-i de aur ce-l
împresurau şi, pocnind ca dintr-un bici fermecat, s-a deschis în faţa mea …
A
mai rămas un lacăt!... Acum, nu trebuie să greşesc, absolut deloc! Dacă nu o
nimeresc, dacă dau greş … Totuşi … Să încerc! N-ar putea fi formula aceea
magică, din Anton Pann?! Ei, da …, poate! Hai să-ncerc:
,, Şcoala-l face
pe-omul om.
Ş-altoiul pe
pomul pom.”
De
ce m-am gândit la această formulă-proverb?
În primul rând pentru că în comuna Costeşti există o adevărată tradiţie
a învăţământului, preocuparea pentru ştiinţă venind de departe, din timpuri
străvechi. Prima formă de învăţământ pe teritoriul comunei Costeşti a
funcţionat pe lângă Mânăstirea ,,
Bistriţa – Olteană”, ctitoria Craioveştilor (sfâşitul secolului al XV-lea).
Aceasta a fost o şcoală slavonă care, pe la mijlocul secolului al XVII-lea, a
devenit slavo-română, iar mai târziu românească.
Ce
norocoasă am fost! După ce am dat jos cele trei lacăte, uşa s-a deschis şi am
fost invitată să intru într-o lume de basm, cu şcoli împărăteşti, cu obiceiuri
şi tradiţii minunate, cu frumoase costume care îi fac pe purtătorii lor să
semene cu prinţii şi prinţesele din basmele copilăriei; din loc în loc, ca
nişte bijuterii imense, proiectate pe cerul senin, se zăresc bisericuţele
sfinte din basmul copilăriei mele dragi...
Ridică-te
şi vino după mine, cititorule, să cunoaştem şi să admirăm împreună aceste
inestimabile comori din lada de zestre spirituală a locului! ________________________________________
(1) Legenda Comunei Costeşti, în: ,,Lumina Slovelor”, revista Şcolii Generale Costeşti, comuna Costeşti, judeţul Vâlcea, anul I, 1973, nr.1, pag.21
Aici mi-am petrecut fiecare vacanţă de vară, locuind, altfel, împreună cu părinţii şi sora, în oraşul Bucureşti. Aici, pe meleagurile costeştene, mi-am petrecut şi micile concedii de odihnă, adevărate perioade de refacere spirituală şi morală. Am văzut locurile acestea cu ochi de copil, în foşnet de frunze şi de miros de fân … Apoi am simţit mirosul laptelui proaspăt, muls de la vacă, Joiţa sau Joiana … În final, am înţeles: aceste meleaguri sunt unele dintre acelea binecuvântate de Domnul pe pământ! Comuna Costeşti a fost dăruită de Cel Atotputernic şi Creatorul lumii văzute şi nevăzute cu numeroase biserici, schituri şi sfinte mânăstiri, în care îţi poţi (re)găsi liniştea, pacea sufletească, în care te poţi ruga cu nădejde, credinţă şi speranţă în mai bine, mai bun, mai frumos. Dacă vrei să fii mai aproape de Dumnezeu, sau să stai de vorbă cu Îngerii şi Sfinţii, te invit la o călătorie pe aceste meleaguri. Îţi promit, cititorule, ca, în măsura în care voi fi sprijinită de oameni generoşi, să continui realizarea prezentării sfintelor lăcaşuri de cult existente în zonă, precum şi multe alte informaţii utile şi interesante despre valorile comunei Costeşti: oameni şi locuri. Îţi doresc (şi nu în ultimul rând!) multă sănătate, pace, linişte sufletească, ,,ajutor de la Cel ce a făcut Cerul şi Pământul”!
_________________________________________________________________________________
”La mulți ani!”, Costești! ”La mulți ani!”, costeșteni de Vâlcea! Fie ca bucuria de a aparține acestor meleaguri s-o transmiteți mai departe, din neam în neam! Bunul Dumnezeu și Măicuța Domnului, Sfântul Preacuvios Părintele nostru Grigorie Decapolitul să vă ocrotească-n veci de veci, dăruindu-vă pace și sănătate sufletească și trupească, binecuvântate bucurii și o viață cu împlinirea tuturor bunelor voastre doriri!
”Hristos a înviat!”
P.S. Oare... Oare când voi ajunge, din nou, aici??? Momentan, aștept... Sper ca așteptarea să fie cu folos!
”Pace, vouă!”
luni, 21 aprilie 2014
LIMBA ȘI LITERATURA ROMÂNĂ PENTRU CLASA A VI-A
GRIGORE ALEXANDRESCU (1814 – 1885)
Îl reținem ca poet și prozator
clasic, autorul unei vaste opere originale în peisajul literar preeminescian
care a debutat la 23 de ani cu opera literară ”Miezul nopții”, în revista
”Curierul românesc”.
Este cel mai important
fabulist român, fabulele aducându-i o largă notorietate. Deși temele și
subiectele nu sunt originale, formula artistică, imaginile și versificația
fluentă au făcut din câteva dintre ele (”Boul și vițelul”, ”Câinele și cățelul”,
”Toporul și pădurea”, ”Vulpea liberală”, ”Lupul moralist”, ”Oglindele” etc.)
adevărate capodopere ale genului.
Epistolele, în majoritatea
lor, conțin reflecții pe tema menirii poeziei și raporturilor poetului cu lumea
(”Epistolă d. I.C.”)
Observator realist și
necruțător se dovedește Grigore Alexandrescu în poezia satirică (”Satiră.
Duhului meu”).
Titluri de opere: ”Anul 1840”, ”Umbra lui
Mircea. La Cozia”, ”Răsăritul lunei. La Tismana”.
Poet înclinat spre meditație
profundă și reflecție pe teme esențiale ale existenței, Grigore Alexandrescu
aduce în literatura pașoptistă o notă de mare originalitate.
CÂINELE ȘI CĂȚELUL
”Cât îmi sunt de urâte unele
dobitoace,
Cum lupii, urșii, leii și alte
câteva,
Care cred despre sine că prețuiesc
ceva!
De se trag din neam mare,
Asta e o-ntâmplare.
Și eu poate sunt nobil, dar s-o arăt
nu-mi place.
Oamenii spun adesea că-n țări
civilizate
Este egalitate.
Toate iau o schimbare și lumea se
cioplește,
Numai pe noi mândria nu ne mai
părăsește.
Cât pentru mine unul, fieștecine știe
C-o am de bucurie
Când toată lighioana, măcar și cea
mai proastă,
Câine sadea îmi zice, iar nu ”domnia-voastră”
”.
Așa vorbea deunăzi cu un bou oarecare
Samson, dulău de curte, ce lătra
foarte tare.
Cățelul Samurache, ce ședea la o
parte
Ca simplu privitor,
Auzind vorba lor,
Și că nu au mândrie, nici capriții
deșarte,
S-apropie îndată
Să-și arate iubirea ce are pentru ei:
”Gîndirea voastră, zise, îmi pare minunată,
Și sentimentul vostru îl cinstesc,
frații mei.”
”Noi, frații tăi, răspunse Samson
polin de mânie,
Noi, frații tăi, potaie!
O să-ți dăm o bătaie
Care s-o pomenești.
Cunoști tu cine suntem, și ți se cade
ție,
Lichea nerușinată, astfel să ne
vorbești?”
-
”Dar ziceați...” – ”Și
ce-ți pasă? Te-ntreb eu ce ziceam?
Adevărat vorbeam
Că nu iubesc mândria și că urăsc pe
lei,
Că voi egalitate, dar nu pentru
căței.”
Aceasta între noi adesea o vedem,
Și numai cu cei mari egalitate vrem.
-
a se ciopli = (aici) a se civiliza, a se șlefui
-
sadea = pur, curat, neamestecat
-
caprițiu (capriciu) = dorință trecătoare, moft
-
deșert = (aici) amăgitor, zadarnic
-
potaie = javră
-
lichea = om fără caracter, netrebnic
-
nobil = persoană care făcea parte din boierime, din
nobilime
-
prost = (aici) de jos, de rând, simplu
Câteva idei despre operă
În această fabulă în versuri,
aparținând genului epic, Grigore Alexandrescu povestește o întâmplare din lumea
animalelor, prezentată sub forma unui mic spectacol cu trei personaje: dulăul
Samson, cățelul Samurache și ”un bou oarecare”.
Principalul mod de expunere este dialogul,
care se împletește cu narațiunea simplă, care conferă oralitate stilului. Ea
începe cu afirmațiile pretențioase și nesincere ale dulăului Samson despre
egalitatea între toate ”dobitoacele”. Afișând, în discuția cu boul, o falsă
modestie și condamnând în mod fățarnic mândria unor animale pentru originea lor
nobilă, își schimbă însă brusc tonul la intervenția frățească a cățelului
Samurache, care se dovedește prea lesne încrezător în spusele dulăului.
În felul acesta, autorul
dezvăluie contrastul între ceea ce sunt în realitate unii oameni și ceea ce vor
să pară, din dorința de a pătrunde într-o altă lume, spre folosul lor personal.
Ei îi nesocotesc pe cei simpli și naivi, din mijlocul cărora încearcă să se
ridice. Grigore Alexandrescu evidențiază astfel categorii de personaje opuse,
care i-au reținut atenția în acea perioadă.
Compozițional, fabula este
alcătuită din două părți, inegale: secvența propriu-zisă și morala, o
învățătură finală sub formă de concluzie, care cuprinde înțelesul întregii
poezii. Legătura dintre ele o face narațiunea.
Curtea în care se desfășoară
acțiunea simbolizează societatea.
Personajele fabulei sunt
prezentate antitetic, iar numele lor au rol caracterizator. Ele reprezintă
tipuri umane. Astfel, dulăul Samson este tipul omului ipocrit, a parvenitului
demagog; cățelul Samurache este tipul omului naiv și cinstit; ”boul oarecare”
sugerează prostia și lipsa de opinie a oamenilor.
Samson simbolizează dorința de
parvenire vădită în discursul nesincer prin care caută să-i impresioneze pe
ascultătorii săi. Minciuna îl ajută să-și susțină ideile și poziția pe care o
dorește egală cu a celor mari, cei de rang boieresc. Afișând o falsă modestie,
el caută să atragă mulțimea de partea sa, iar prin tonul sforăitor, bazat pe
argumente de ordin social-politic (”lumea se cioplește”, ”în țări civilizate /
Este egalitate”), el vrea să-i convingă pe cei simpli, care nu cunosc bine
situația și pot fi ușor manevrați și păcăliți de falșii politicieni. El susține
egalitatea între semeni, dar aceasta se dovedește a fi, în final, o minciună.
Samurache este cel care cade
pradă primul ipocriziei și falsității lui Samson. Naiv și încrezător, el este
atras de cuvintele promițătoare ale dulăului. Credulitatea sa va fi sancționată
cu asprime chiar de Samson, care îi precizează pe un ton jignitor și plin de
amenințări care este adevăratul sens al cuvintelor sale. El îi arată astfel că
îi disprețuiește pe cei mai slabi decât el, pe care vrea să-i mențină în starea
lor de supunere față de cei puternici.
Numele cățelului sugerează un
om slab.
”Boul oarecare” este un
personaj neutru, care nu intervine în discuție, fiind un simplu martor al
întâmplării. Prin puterea fizică pe care o are, el este considerat de Samson ca
făcând parte din rândul celor puternici, fiind un parvenit recent. El ascultă
cu nepăsare cuvintele dulăului, iar faptul că nu participă la discuție
demonstrează că reprezintă clasa nobililor, dar nu prin naștere, pe care Samson
îi disprețuiește. Faptul că nu sare nici în apărarea lui Samurache dovedește că
este, în mod tacit, de partea lui Samson.
”Câinele și cățelul” conține
elemente caracteristice limbii vorbite, replici vii, naturale.
Titlul operei îi anunță pe cei
doi protagoniști ai săi.
Rima este în general
împerecheată. Versurile care exprimă cuvintele lui Samurache au rima
încrucișată, parcă pentru a fi în discordanță cu spusele lui Samson.
”Câinele și cățelul” de
Grigore Alexandrescu:
-
este o narațiune în versuri, de dimensiuni reduse, care
se poate ușor transforma într-o mică piesă (scenetă);
-
conține personaje puține, din lumea animalelor, care –
prin personificare – vorbesc și se comportă ca oamenii;
-
critică defecte omenești, fapte și atitudini (minciuna,
ipocrizia, falsa modestie, mândria nejustificată, naivitatea), urmărind scopuri
educative, moralizatoare (cultivă respectul pentru adevăr, cinste și modestie;
înțelegerea pentru oamenii simpli);
-
ne învață că în viață trebuie să-i cunoaștem pe oameni nu
după vorbe, ci după faptele lor.
Fabula este povestirea scurtă, în
versuri sau în proză, în care scriitorul critică anumite trăsături morale sau
comportarea unor oameni, cu ajutorul animalelor, al plantelor sau al obiectelor
și care are valoare educativă.
_____________________________________
_____________________________________
ADVERBUL
ADVERBUL este partea de
vorbire neflexibilă care arată o caracteristică a unei acțiuni, a unei stări
sau a unei însușiri. El determină un verb (Mergem degrabă la școală.), un adjectiv (Este un copil destul de cuminte. Cât de cuminte? Destul.),
un adverb (Pornește săltând tot mai
sus.), o interjecție (Hai afară!),
un substantiv (Plecarea acolo m-a
bucurat.).
DUPĂ ÎNȚELES, adverbele pot fi
de loc, de timp, de mod: acasă,
aici, departe, jos, pretutindeni; acum, aseară, deocamdată, iarna, ziua; alene,
așa, bine, degrabă, împreună.
DUPĂ FORMA LOR, avem adverbe simple (abia, mâine) și adverbe compuse (îndelung, nicicând).
ADVERBE PROVENITE DIN ALTE
PĂRȚI DE VORBIRE:
1)
prin schimbarea valorii gramaticale
a)
din adjective (participii): scris corect (adjectiv) – scrie corec
(adverb); ochi frumos (adjectiv) –
cântă frumos (adverb)
b)
din substantive însoțite de articol hotărât: A venit vara (substantiv) cea caldă. – Vara (adverb de timp) mergem la mare.
2)
prin derivare cu sufix:
a)
din substantive: prietenește
b)
din verbe: târâș
(verbul ”a târî” + sufixul ”-îș”)
c)
din adverbe: binișor
(adverbul ”bine” + sufixul ”-ișor”)
GRADELE DE COMPARAȚIE
1.
Pozitiv: aproape
2.
Comparativ
-
de superioritate: mai aproape
-
de egalitate: la fel de aproape, tot atât de aproape
-
de inferioritate: mai puțin aproape
3.
Superlativ
-
relativ: - de superioritate: cel mai aproape dintre toți
- de inferioritate: cel mai puțin aproape dintre toți
-
absolut: foarte aproape, extrem de aproape,
aproape-aproape
FUNCȚIILE SINTACTICE ALE ADVERBELOR
1)
complement circumstanțial de loc: Am așezat ghioceii aici, pe birou.
2)
complement circumstanțial de timp: Mâine mergem în parc.
3)
complement circumstanțial de mod: Vrăbiuțele cântă frumos.
4)
atribut adverbial:
-
Mersul încet e
mai indicat.
-
Munca împreună
este caracteristică echipei.
-
Iernile de
odinioară m-au încântat.
-
Mesteacănul de-afară
a înverzit.
ADVERBE FĂRĂ FUNCȚIE SINTACTICĂ
Unele
adverbe nu au funcție sintactică: mai,
cam, chiar, prea, și, iar, tot, doar, numai, decât, nici, tocmai etc.:
N-am decât un
bilet de călătorie.
Nu mai
vine Andrei?
Ar tot
veni, dar nu mai are timp.
CUM SE ANALIZEAZĂ ADVERBELE
Această primăvară nouă nu întârzie prea
mult.
-
prea mult = adverb de mod, gradul de comparație
superlativ absolut, funcție sintactică de complement circumstanțial de mod
Un
iepure se ivi aproape de drum.
-
aproape = adverb de loc, gradul de comparație pozitiv,
funcție sintactică de complement circumstanțial de loc
OBSERVAȚII
1)
Adverbul odată
se scrie într-un cuvânt când are sensul: cândva,
odinioară, demult, în viitor, simultan, deodată, spre deosebire de o dată = substantiv cu articol
nehotărât:
Trăia odată
(= cândva) un viteaz fără pereche. – adverb
2 februarie este o dată importantă în calendarul ortodox. – substantiv cu articol
nehotărât
2) Adverbul numai
se scrie într-un cuvânt când are sensul lui doar, spre deosebire de adverbele nu și mai, așezate
înaintea unui verb la un mod personal, formă negativă:
Numai tu mă poți ajuta.
Nu mai vreau lapte.
_________________________________________________
_________________________________________________
”BIVOLUL ȘI COȚOFANA”,
de George Topârceanu
GEORGE TOPÂRCEANU (1886 – 1937)
Poet
original, aducând în lirica românească o notă de prospețime și umor, George
Topârceanu (1886 – 1937) s-a remarcat mai întâi prin parodiile sale – pagini de
critică literară în pilde -, adunate în volumul ”Balade vesele” (1916). Celebră
este ”Balada unui greier mic”.
De asemenea, foarte apreciate – chiar și astăzi –
sunt rapsodiile: ”Rapsodii de vară”, ”Rapsodii de toamnă”, ”Rapsodii de
primăvară”, personificând universul miniatural al naturii prin mijloace
stilistice și rime ingenioase.
George Topârceanu a scris și
fabule, printre care și ”Bivolul și coțofana”, în care poate fi observată nota
de umor, de data aceasta cu rol satiric, de îndreptare a defectelor și moravurilor.
BIVOLUL ȘI
COȚOFANA
Pe spinarea unui bivol mare, negru,
fioros,
Se plimba o coțofană
Când în sus și când în jos.
Un cățel trecând pe-acolo s-a oprit
mirat în loc:
-
Ah, ce mare dobitoc!
Nu-l credeam așa de prost
Să ia-n spate pe oricine...
Ia stai, frate, că e rost
Să mă plimbe și pe mine!
Cugetând așa, se trage îndărăt să-și
facă vânt,
Se pitește la pământ
Și deodată – zdup! – îi sare
Bivolului în spinare.
Ce
s-a întâmplat pe urmă nu e greu de-nchipuit.
Apucat cam fără veste, bivolul a
tresărit,
Dar i-a fost destul o clipă să se
scuture, și-apoi
Să-l răstoarne,
Să-l ia-n coarne
Și cât colo să-l arunce, ca pe-o
zdreanță în trifoi.
-
Ce-ai de gând tu oare,
javră? Au, crezut-ai că sunt mort?
Coțofana, treacă-meargă, pe spinare o
suport
Că mă apără de muște, de țânțari și de
tăuni
Și de alte spurcăciuni.
Pe când tu, potaie proastă, cam ce
slujbă poți să-mi faci?
Nu mi-ar fi rușine mie de viței și de
malaci,
Bivol mare și puternic, gospodar cu
greutate,
Să te port degeaba-n spate?...
-
malac = bivol
IDEI DESPRE OPERĂ
Opera literară ”Bivolul și
coțofana” aparține genului epic, deoarece autorul își exprimă gândurile și
sentimentele în mod indirect, prin intermediul acțiunii și al personajelor;
întâmplările sunt povestite de către narator, respectându-se ordinea firească a
momentelor subiectului.
Ca specie literară, ”Bivolul
și coțofana” este o fabulă, deoarece conține o scurtă povestire alegorică, în
care sunt satirizate defecte omenești, cu scopul de a le corecta; personajele
sunt animale cu însușiri omenești; figura de stil dominantă este
personificarea.
Autorul îi ironizează aici pe
oamenii care, situați pe o treaptă ierarhic superioară, nu-i acceptă decât pe
cei de pe urma cărora pot profita, pe cei care le sunt de folos.
Subiectul fabulei este simplu:
un cățel vede, la un moment dat, o coțofană care se plimba pe spinarea unui
bivol și, gândindu-se că poate să profite și el, se aruncă asupra lui, însă
acesta, mânios, îi explică faptul că acceptă coțofana pentru că îi este de
folos, nefiind dispus să accepte pe cineva ”degeaba”.
Morala nu este exprimată
direct și separat. Ea decurge din întrebarea din final: cei puternici îi
tolerează pe cei mai slabi decât ei doar atât timp cât au un avantaj de pe urma
lor, însă nu acceptă să profite și aceștia, la rândul lor. Autorul își exprimă
astfel atitudinea critică față de profitori, care doresc să se bucure de
avantaje fără să muncească.
Bivolul, pe care autorul îl
caracterizează drept ”mare, negru, fioros”, reprezintă tipul omului puternic,
dur, care ocupă un loc de seamă în cadrul societății. În relațiile pe care le
stabilește cu ceilalți, îl preocupă avantajul sau profitul pe care l-ar putea
obține. Prin urmare, se arată înțelegător cu coțofana care îl apără de ”muște,
de țânțari și de tăuni” și pe care o tolerează pe spinarea sa, dar se arată
neînduplecat cu cățelul, de la care nu poate obține niciun avantaj.
Fiind un animal puternic, el
se dovedește, totodată, impulsiv, mâniindu-se repede. Astfel, îl ia în coarne
pe cățel și îl aruncă la pământ într-o clipă.
Disprețul pe care îl are față
de cățel, pe care îl privește ca pe o ființă slabă, obraznică și fără minte, se
manifestă în limbajul aspru și jignitor: ”javră”, ”potaie proastă”.
Câțelul este tipul omului
simplu, încrezător în ceea ce vede, dar îndrăzneț și profitor. Deși mai slab
decât bivolul, îl consideră pe acesta naiv, de care crede că poate să profite.
Lipsit de simțul realității și orbit de tentația plimbării, el sfidează puterea
bivolului și, cu îndrăzneală, sare în spinarea acestuia, vrând să se bucure și
el de avantajul de a fi plimbat degeaba.
Coțofana reprezintă individul
lipsit de importanță și umil. Este un personaj-martor, fără să se manifeste în
vreun fel. Este tolerată de bivol, are voie să stea pe spinarea acestuia pentru
simplul motiv că îl apără de insecte supărătoare.
Narațiunea se împletește cu
dialogul, cu monologul și cu scurte notații descriptive.
Prezentarea întâmplărilor,
replicile personajelor sunt realizate în limba vorbită, cu accente populare și
familiare, într-un ritm vioi, bogat în mijloacele expresive ale oralității,
interjecții (”zdup!”, ”ah!”) etc..
Umorul rezultă din modul în
care autorul povestește pățania cățelului dornic de plimbare gratuită, care
este luat în coarne și aruncat ”ca o zdreanță în trifoi”.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)