cum se aude muzica de la ”Casa de pe chei”, până la noi în casă

--

Nicoleta Enculescu - masterandă anul I - Facultatea de Teologie Ortodoxă "Justinian Patriarhul" București, specializarea Comunicare și comuniune eclesială în spațiul ortodox eclezial,
- Licențiată în Filologie, specializarea Română - Franceză, promoția 1999 (medie examen licență: 8,25);
- Studii Aprofundate de Etnologie si Folclor, Universitatea de Stat Bucuresti, Facultatea de Litere, promotia 2002 (medie examen disertație: 10,00);
- Licențiată în Teologie Ortodoxă, specializarea Didactică, Facultatea de Teologie Ortdoxă "Justinian Patriarhul" - București, promoția iunie 2012 (medie examen licență: 8,62);

- http://www.flacaraarzand.blogspot.com,
- http://biserica_parohiala_costesti.crestinortodox.ro ,
- http://biserica_sacaturi.crestinortodox.ro ,
- http://scoli.didactic.ro/scoala_ferigile_cu_clasele_i_viii_costesti ,
- Ortodoxia Tinerilor:
a) http://ortodoxiatinerilor.ro/tinerii-in-biserica/nasterea-domnului-craciunul/18379-multi-ani.html
b) http://www.ortodoxiatinerilor.ro/arta-cultura-si-umor/poezie/18383-o-seara-ce-nu-o-voi-uita-prea-curand.html
c) http://www.ortodoxiatinerilor.ro/iubirea/special/18399-oameni-locuri-intalmplari-ce-ti-misca-sufletul.html#comment-22394
- Diverse:
a) http://www.ziarullumina.ro/documentar/sfintii-imparati-constantin-si-elena-traditia-poporului-roman 
b) http://www.ziarullumina.ro/reportaj/marele-pedagog-are-planul-lui-cu-fiecare-dintre-noi - nr. nou de telefon: 0746.398.753
c) http://www.crestinortodox.ro/credinta/sfanta-cruce-traditia-poporului-roman-141885.html
d) https://www.facebook.com/enculescu/media_set?set=a.855223564504888.1073741873.100000517579083&type=1
_____________________________________________

"Timpul este distanța dintre chemarea lui Dumnezeu și răspunsul omului" (Preot profesor Dr. Dumitru Staniloae).
" Voia lui Dumnezeu este partitura după care cântă întreaga orchestră a universului" (Clement Alexandrinul).

Tainic,
sufletul se-nalță către Ceruri,
tinzându-și aripile-n zbor lin
spre Infinit, spre-nalt, sublim...

Tainic,
sufletu-și flutură-n vânt
dorirea,
preamărirea,
multiubirea
Fiului-Cuvânt,
a Duhului cel Sfânt...

Tainic,
sufletul visează,
lăcrimează
și iubește,
înflorește
-n dragostea Unuia Născut...

Tainic,
sufletul tânjește
la clipa de patimi dezrobirii,
de păcate curățirii,
de neprihănit,
senin
și diafan
LEGĂMÂNT...

(Când vom fi ascultat și ne vom fi împropriat Tainicul tainic Cuvânt, atunci fi-va-ne urcușul către Împărăția Cerurilor un adânc de binecuvântări, în revărsări de har peste har, de la Izvorul celui de Viață dătător!)

Vă doresc - vouă, tuturor prietenilor mei, pe care vă am cuprinși în suflet (Radu Nidelea, Ana Predoiu-Iovan, Cristina-Ioana Morariu, Dorina Ghețu, Cristina Căpățână, Anamaria Cenja, Ligia-Elena Popa și Luca-Ștefan, Liliana-Elena Ciurea, Andreea-Magdalena Antonie, Bogdana Lăzărescu, Cristina Chirvasie, Grațiana Lazăr, Laura Stifter, Maria-Magdalena Popa, Mirona-Alexandra Popa, Florin Cristea, Iulia Constantinescu, presbitera Georgiana Bărîcă, Catrina-Camelia Solomon, Ovidiu Solomon, Mira Alimpie)  - ca viață cu revărsări de har peste har să vă dăruiască Desăvârșitul și Marele Artist al lumii văzute și celei nevăzute!

Nicoleta Enculescu, duminică, 25 mai 2014, București

CONCURS ”CĂRTICICA MEA DE SUFLET” - CONSTANȚA, EDIȚIA A VIII-A, 2014

- REZULTATE -

Cu nota 8,90, dar... ca un impuls, acum, înainte de sesiune :)

Și DIPLOMA:

+ conținutul lucrării cu care am participat la concurs:

Martirii stau de strajă Lumii Ortodoxe

Martirii
stau de strajă
Lumii Ortodoxe –

Ei
spun povestea
tainică
a jertfei lor,

Inima lor bate
preamărind pe Dumnezeu.

Martirii
stau de strajă
Lumii Ortodoxe,

Mucenicia lor vibrează
la poarta sufletului nost’.

Martirii
stau de strajă
Lumii Ortodoxe –

ne-nvăluie curajul lor
semeț
și demn,
și credincios!
(Nicoleta Enculescu, București – 11.12.2013)

Sfinții Martiri au avut curajul de a-și motiva existența prin puterea de a-și întemeia idealuri de curățire a ființei, prin rugăciune neîncetată și un traseu veșnic echilibrat, neîntinat. Deși în temnițe fiind, prigoniți pentru Dreptatea și Adevărul ce cu ardoare Îl mărturiseau și-L doreau etern clădit înlăuntrul lor, nu au uitat nicicând de pomenirea Numelui Celui Preaînalt, pe care, curat, și-L aduceau pe buze arzânde. Se-mpărtășeau, cu toată ființa, de Hristos, de Harul Celui Ce Se purta pe deasupra apelor, de Apa cea de-a pururi Vie și răcoritoare, cuprinzând, într-o prelungă îmbrățișare, bărbăția și demnitatea Fiului Omului, bunătatea și dârzenia, răbdarea și jertfa lui Hristos. Dumnezeu S-a coborât la noi, luând chip de rob, ca să ne sfințească pe noi, să îndumnezeiască firea omenească. Ei – Martirii - au unit, prin pătimirile, prin jertfa lor, Pământul și Cerul, scară către Înalt tânguirea lor fiind, dătătoare de speranța trecerii de la moarte la viață, a bunei călătorii duhovnicești, în glas de preamărire și rostiri de sfinte imne. În sufletele lor, cuvântul s-a sfințit și a rodit inspirat în sfaturi și exemple mângâietoare, pilduitoare.

CONSTANTIN BRÂNCOVEANU – PERSONAJ ISTORIC DE BALADĂ

Încă de mici, copiii noștri învață despre iubirea și jertfa de neam și de patrie. Încă de mici, școala le pune în fața ochilor minții exemple de adevărată trăire duhovnicească și morală. Încă de mici, elevii noștri fac cunoștință cu eroii neamului, cântați în literatura cultă și populară.
Literatura populară, născută pe camp, în toiul muncii, ori la șezători, în timpul torsului și al țeserii neîntrecut de frumoase a iilor în care se oglindește tot dorul și puritatea sufletului fecioresc, prin speciile numite balade sau cântece bătrânești, povestește vitejia unor personaje înzestrate cu calități excepționale. Un astfel de personaj – istoric – este și Constantin Brâncoveanu, al cărui spirit de jertfă pentru credința străbună, ca un laviu, străbate, de la un capăt la altul, creația populară epică în versuri cu titlu omonim, Constantin Brâncovanu, inclusă, în 1852, de către poetul Vasile Alecsandri, în volumul său de Poezii poporale.
Constantin Brâncoveanu, un martir în adevăratul sens al cuvântului, amintind de creștinii din primele secole, ce și-au dat viața pentru Hristos, le-a insuflat aceeași nădejde și dragoste, tăria de a rămâne neclintiți în fața morții pentru credința strămoșească, spiritul de jertfă și iubirea de Dumnezeu și urmașilor săi de același neam și sânge: ”-”Mare-I Domnul Dumnezeu! / Creștin bun m-am născut eu, / Creștin bun a muri vreu… / Taci, drăguță, nu mai plânge, / (…) / Taci și mori în legea ta, / Că tu ceriu-i căpăta!”.”
Carmen Iordăchescu sublinia, pe bună dreptate, în cartea sa Să dezlegăm tainele textelor literare. Clasa a VI-a. Îndrumător pentru toate manualele alternative, apărută la Editura ”Carminis” din Pitești, că, pe măsura încercărilor cumplite prin care trece, cuvintele repetate ale lui Constantin Brâncoveanu sunt precum o rugă către Dumnezeu de a-i dărui puterea să reziste, să-și înfrângă durerea care-i sfâșie inima: ”Și cu lacrimi cuvânta: / Doamne! Fie-n voia Ta!”.
Voievodul a stârnit - după cum amintea aceeași autoare – supărarea și invidia conducătorilor turci prin politica sa înțeleaptă care a condus la înflorirea țării, la emiterea unei monede proprii, ceea ce a fost interpretat drept tendință de nesupunere și de desprindere de sub dominația Porții Otomane, drept urmare aceștia mazilindu-l. În Sfânta și Marea Vineri a Patimilor anului 1714, domnitorul Constantin Brâncoveanu, împreună cu cei patru fii ai săi și cu sfetnicul său Ianache Văcărescu, au fost ridicați de turci și duși la Țarigrad, fiind închiși în îngrozitoarea temniță de lângă zidurile cetății – Edi-Kule (Șapte Turnuri). Timp de patru luni, cei întemnițați au fost supuși la torturi groaznice, cu scopul de a-l determina pe domnitorul mazilit să recunoască învinuirile aduse, pentru a trece la credința musulmană și pentru a le duce turcilor toate averile pe care le deținea el și familia sa. Dacă la averile sale pământești nu ținea, învoindu-se degrabă a le da otomanilor, iar de acuzații apărându-se, de credința creștin-ortodoxă Constantin Brâncoveanu nu s-a lepădat, plătind, pentru aceasta, cu propria-i viață, dar și cu cea a feciorilor săi, în ziua de 15 august 1714.

VIAȚA LUI CONSTANTIN BRÂNCOVEANU

Model de curaj și înțelepciune, iubitor de țară și de neam, mândru că se numea creștin și statornic întru credința strămoșească, ortodoxă, plin de duh apostolesc, voievodul Constantin Brâncoveanu s-a născut în anul 1654, în localitatea Brâncoveni din ținuturile Romanațiului, descendent – pe linie paternă – al lui Matei Basarab, domnitor între 1632 și 1654, mare ctitor de biserici și mănăstiri, și – pe linie maternă – al postelnicului Constantin Cantacuzino, de viță împărătească. Tatăl său a fost postelnicul Papa, ostaș și dregător de seamă al Țării Românești, care a fost însă ucis într-o răscoală a seimenilor, ostași plătiți, nemulțumiți de hotărârea domnitorului Constantin-Șerban Basarab de a le limita privilegiile. Pe atunci, Constantin Brâncoveanu avea mai puțin de 1 an.
S-a căsătorit cu Maria, fiica lui Neagoe Basarab și nepoata lui Antonie Vodă, familia fiindu-i binecuvântată de Dumnezeu cu 11 copii, dintre care 4 băieți (Constantin, Ștefan, Radu, Matei) și 7 fete (Stanca, Maria, Safta, Ancuța, Ilinca, Bălașa, Smaranda).
A fost uns domn în 1688, de către Mitropolitul Ungro-Vlahiei, Teodosie, cu acordul Patriarhului Ierusalimului, Dositei. Cel dintâi lucru pe care l-a făcut, a fost să continue tipărirea Bibliei de la București (1688) pe înțelesul tuturor românilor din Țara Românească, Dobrogea, Oltenia, Moldova, Banat și Ardeal, din Crișana și Maramureș. Cercetătorii lingviști Alexandru Rosetti, Boris Cazacu și Liviu Onu subliniază în lucrarea lor (Istoria limbii române literare, Editura ”Meridiane”, București, 1971) faptul că ea reprezintă sinteza eforturilor tuturor scriitorilor ecleziastici români de până atunci, deschizând calea pe care se va dezvolta limba română literară de mai târziu.
Biblia de la București (1688) impune, prin urmare, graiul muntenesc, elimină, pe cât se poate, termenii slavoni și stabilește cum anume avea să se vorbească și să se scrie în limba română din acel moment înainte. Ea prezintă o remarcabilă unitate în ceea ce privește morfologia. Astfel, în structura morfologică se mențin principalele caracteristici ale variantei muntenești a românei literare și ale limbii vechi: pluralul substantivelor în ”-e” (”asuprele”); iotacizarea verbelor (”eu văz”, ”să scoață”); perfectul simplu are de obicei, forme ”tari”, ca în secolul al XVI-lea (”dediu”, ”deade”, ”deaderă”); pronumele relative apare peste tot variabil și articulate (”carele”, ”carea”, ”carii”); apar numeroase forme perifrastice (”era mergând”); identitatea persoanei a III-a singular cu persoana a III-a plural a auxiliarului ”a avea”, în construcțiile perfectului compus: ”El au biruit cetăți multe și au jungheat împărați ai pământului”, respective ”s-au îndemnat oarecarii den nărod”.
Nota predominantă în materie de vocabular rămâne structurarea pe limba populară, uneori cu o nuanță regională; ”duroare”, ”voroavă”, ”ajutoriu”, ”alergătoriu”, ”asupritoriu”, ”negândirea”, ”nesfatul”, ”nevremea”, ”nerău” etc..
La 20 iunie 1992, Biserica Ortodoxă Română l-a canonizat pe Martirul Brâncoveanu, dimpreună cu fiii săi Constantin, Ștefan, Radu, Matei și cu sfetnicul Ianache Văcărescu, stabilindu-se ca zi de pomenire a lor ziua de 16 august, pentru a nu coincide cu praznicul Adormirii Maicii Domnului.

PERSONALITATE COMPLEXĂ

În timpul îndelungatei sale domnii de 26 de ani, s-au ridicat numeroase lăcașuri de cult și s-au tipărit multe cărți, în special bisericești: Psaltirea, Sfânta Evanghelie, Molitfelnicul, Octoihul, Liturghierul, Ceaslovul, Apostolul, cărți de slujbă, de învățătură creștină pentru mireni, ori de luminare a preoților vremii, precum și de apărare a dreptei credințe – tipărite în limbile română, greacă, arabă și iviră, ceea ce i-au adus recunoașterea unanimă și o slavă nepieritoare, fiind socotit cel mai vajnic apărător al întregii creștinătăți.
Ajutat de învățatul Mitropolit Antim Ivireanul, domnitorul Constantin Brâncoveanu a devenit un fel de patron al credinței ortodoxe, așa cum prezintă istoricul Petre P. Panaitescu în Istoria românilor, apărută la Editura Didactică și Pedagogică din București, în 1990. Antim Ivireanul, originar din Ivir (Caucaz), era un artist desăvârșit, sculptor în lemn, miniaturist și scriitor. A fost, la început, conducătorul Tipografiei domnești de la Mănăstirea Snagov, apoi a fost ales Mitropolit. El a tradus numeroase cărți bisericești și este autorul unor frumoase Predici, prin care caută să îndrepte moravurile societății timpului său.
Sfântul Martir Constantin Brâncoveanu a fost ctitor de biserici și un neobosit veghetor al dăinurii lăcașurilor de închinare, pe care le-a înfrumusețat, în tot cuprinsul Țării Românești, în Ardeal și în Răsăritul dreptmăritor: palatul și biserica de la Potlogi, Mogoșoaia, Hurezi, schiturile Sf.Apostoli, Sf.Ștefan, Sf.Ioan Botezătorul, bolnița Mamul, biserica mare și paraclisul de la Sf.Mănăstire Brâncoveni, Sf.Ioan Grecesc, Sf.Sava, Sf.Gheorghe Nou din București, Doicești, Cozia, Arnota, Strehaia, Sadova, Gura Motrului, Dintr-un lemn, Argeș, Dealu, Snagov, Biserica Domnească, Sf.Dumitru din Târgoviște; Făgăraș, Sâmbăta de Sus, Ocna Sibiului, Sf.Nicolae; Panaghia din Constantinopol, Panaghia Camariotissa din Insula Halki; Schimbarea la Față din Insula Proti; Sumela, lângă Trebizonda; Sfânta Ecaterina în Muntele Sinai; paraclisul și trapeza Mănăstirii Sf.Pavel din Muntele Athos.

SFÂNTA MĂNĂSTIRE HUREZI

La aproximativ 38 de km N-E de orașul Râmnicu-Vâlcea, pe șoseaua ce străbate regiunea de la poalele Munților Căpățânii spre Târgu-Jiu, se află localitatea Horezu. La câțiva kilometric mai la N de această localitate și dincolo de dealul ce desparte târgul de Valea Romanului, pe malul stâng al apei, se ridică, somptuoasă, una dintre cele mai vechi ctitorii ale lui Constantin Brâncoveanu, considerată drept cea mai reprezentativă, necropolă domnească, cu planul trilobat și pronaosul supralărgit.
Numele Hurezi – precizează Lucian Roșu în Mănăstirea Hurez, apărută la Editura ”Meridiane”, în București, 1965 – vine de la pădurea de nepătruns în care au cântat huhurezii. De la numele și cântecul păsărilor, localnicii au prescurtat cuvântul: huhurezii a devenit hurezi.
Meșterii care au condus lucrările de zidire a Mănăstirii, în 1692, au fost: Manea – vătaful zidarilor, Istrate – vătaful lemnarilor, sârbul Vucașin Caragea – vestit pentru măiestria lucrului în piatră. Echipa era condusă de Drăghici Cantacuzino.
Mănăstirea a fost sfințită la 8 septembrie 1693, iar după doi ani a fost pictată de o echipă alcătuită din români și străini, condusă de zugravul domnesc Constantinos.
Așezământul a fost gândit sub forma unei curți dreptunghiulare, în mijlocul căreia se afla biserica.
Privită din afară, cu zidurile sale puternice, construite din cărămidă, Mănăstirea Hurezi are înfățișarea unei fortărețe.
Domnul și boierii din tablourile votive sunt tratați în spirit convențional, zugravul le subliniază prestigiul, bogăția, moralitatea, în timp ce autoportretele meșterilor sau portretele altor personaje legate de biserică sunt mai realiste și par a fi inspirate direct de model.
Precizia desenului, armonia de culori, frăgezimea și transparența portretului fac din această operă o remarcabilă realizare artistică a picturii brâncovenești.

STILUL BRÂNCOVENESC

Mănăstirea Hurezi ilustrează stilul brâncovenesc, caracterizat prin echilibrul și armonia arhitecturală, cu impresionante loggii și pridvoare deschise, cu influențe din Renașterea târzie, forme baroce și orientale, tendințe realiste.
Influența barocă se simte în frumusețea și bogăția sculpturilor ce împodobesc coloanele și balustradele foișorului lui Dionisie Bălăcescu, cu motiv vegetal – flori de acant – sau caneluri cu torsadă. Din loc în loc, apare stema Cantacuzinilor, adoptată ca stemă personală și de Constantin Brâncoveanu, dar și – într-un singur medalion – corbul muntenesc și bourul Moldovei, anticipare cu peste două secole a unirii celor două Principate, după cum observa cu finețe Valeriu Anania (Cerurile Oltului, Episcopia Râmnicului și Argeșului, Râmnicu-Vâlcea, 1990).
Florentin Popescu arată în cartea sa, Ctitorii brâncovenești, apărută la Editura Sport-Turism din București, în 1976, că pridvorul deschis se sprijină pe coloane de piatră răsucite ori decorate cu sculpturi, sau simple. Peste capiteluri, vin arcadele, simple sau trilobate.
Pretutindeni întâlnim o adevărată invazie vegetală în piatră. Motivele florale (vița-de-vie cu struguri, rozete, flori de acant, garoafe, trandafiri, știulete de porumb), zoomorfe (păsări, șerpi, dragoni) sau antropomorfe (sfinți, îngeri, arhangheli, heruvimi, serafimi), din cadrul cărora nu lipsesc – aproape niciodată – vulturul cu crucea în cioc (stema brâncovenească) sau vulturul bicefal (stema Cantacuzinilor), dau o notă de neconfundat stilului brâncovenesc.

COMOARA BRÂNCOVENILOR

Mergând pe urmele înaintașului său întru curaj și iubire de neam și de țară, de unitate și românism, nu altul decât Mihai-voievod Viteazul, familia domnitorului Constantin Brâncoveanu, îndeosebi Maria, doamna Brâncoveanului-vodă Constantin, ținea și păstra cu sfințenie comoara lor, simbolul sufletului românesc, cela ce arăta lumii că și moldovenii și transilvănenii tot români sunt, ca unii ce dintr-o fântână au izvorât și cură (Dumitru Almaș, Comoara Brâncovenilor, 1977): ”o pereche de cercei de aur cu perle de peruzele, un inel cu rubin ca focul și o pafta de aur încărcată cu diamante”. Cerceii reprezentau Transilvania, ”inelul Moldova, iar paftaua Țara Românească: le încinge pe toate și le luminează cu diamantul basarab” (Dumitru Almaș, op.cit.). Trei giuvaeruri care fuseseră cândva chiar ale domnitorului Mihai Viteazul și care nu trebuiau înstrăinate ori scoase din țară, cu niciun chip, sub niciun pretext, deoarece întruchipau unirea și puterea țărilor române. Ele erau mult râvnite de doamna Păuna.
Prin politica sa, domnitorul Constantin Brâncoveanu a dorit să unească ori cel puțin să întărească temeiul politic, de nădejde, al unirii țărilor române – ”trei mădulare ale aceluiași trup străvechi, unul și întreg, numit Dacia”, după cum apreciază istoricul Dumitru Almaș în romanul său istoric deja citat mai sus.
Nu se știe unde mai sunt acum giuvaerurile pline de semnificații ale familiei domnitorului Brâncoveanu, ale neamului românesc. Poate pe undeva prin Făgăraș. Dar, oricum, ”această țară și acest pământ poartă la tâmple, la mâini, la mijloc talismanele vredniciei unui neam trăitor pe-aici de veacuri și care multe a văzut, și bune, și rele.
Le poartă, chiar dacă noi nu le vedem neapărat asemenea unor cercei, inele ori paftale cu diamante cât oul de hulubiță” (Comoara Brâncovenilor, 1977).
Cu acest dor de unire în suflet se stinse, în al 26-lea an de domnie, la 15 august 1714, cel ce voia să-l ajungă și să-l întreacă, cu vrerea Domnului, pe Mircea cel Bătrân, care ocârmuise, cu înțelepciune și neînfricare, Țara Românească, timp de 38 de ani; cel ce ”a făcut ca acest pământ să dea roadă bogată și această roadă bogată să fie întâi spre folosul oamenilor” (op.cit.) – Constantin-vodă Brâncoveanu, al cărui trup, din 1720, odihnește în mormântul din biserica Sfântul Gheorghe Nou din București.
Comoara Brâncovenilor? Dorința de unire a tuturor românilor, dar și sfaturi de mare înțelepciune, privind meșteșugul și tainele ocârmuirii (”Întâi, să cunoști tot, tot ce se întâmplă în țară și în afară; al doilea, să cerni bine toate lucrurile, alegând fără greș grâul de neghină; al treilea, să te cunoști pre tine și să pătrunzi cât mai adânc în cugetul oamenilor de care te ajuți; al patrulea, să te ferești de dușmănia celor puternici: când încearcă unul a se răpezi asupră-ți, să ai totdeauna un altul în spate, întru sprijin și proptire; al cincilea, să-ți faci țara bogată și vistieria totdeauna ticsită, dară nici prietenii cei mai buni, necum dușmanii, să nu cunoască prețul aurului și numărul pungilor tale; al șaselea, să-ți faci oștire bună și căpitani vrednici să-i pui, dacă tu însuți n-ai însușiri de ghenărar mare; al șaptelea, oastea s-o ții numai întru apărare, să nu te grozăvești cu ea către nimenea, vrând să faci cuceriri și robiri, că tot ce-i luat cu sila stârnește mânie și repede se pierde, cu pagubă mare și cu nume rău pentru norod și țară; al optulea, prieten să te arăți tuturor, dară să nu te sprijini numai pe prietenie, că multe din ele calpe, nestătătoare și înșelătoare sunt, ci mai ales tu să fii tare și chibzuit și dibaci în treburile cele politicești; al nouălea, să te slujești de oamenii cei mai înțelepți și, mai ales, de cei credincioși, dar cel mai înțelept dintre toți tu să fii și mai iscusit; al zecelea, în toate să te arăți mai mlădios ca nuiaua de lozie și mai tare ca oțelul care se îndoaie făr’a se frânge, în urmărirea țelului tău și dreptății țării tale și a neamului tău. (…) să ridice multe, multe case, palate domnești și mănăstiri, să facă drumuri și poduri bune, ateliere și prăvălii, pivnițe și piețe, să sporească ogoarele și turmele, să ajute comerțul. Și, a douăsprezecea, să se grijească de frumusețea și curăția graiului român, cărți tipărind și răspândind peste tot pământul românesc, ca să nu uite niciunul că suntem una și frați” – Comoara Brâncovenilor, pag.21-22); nădejdea și dragostea, tăria de a rămâne neclintit în fața morții pentru credința strămoșească, spiritul de jertfă și iubirea de Dumnezeu – atribute pe care le-au insuflat întregului binecredincios popor român.
Comoara Brâncovenilor? Bijuteriile ansamblurilor arhitecturale bisericești și mănăstirești - adevărate monumente de artă spirituală culturală: palatele și bisericile de la Potlogi, Dâmbovița și Mogoșoaia; Mănăstirea Hurezi, schiturile Sfinții Apostoli, Sfântul Ștefan, Sfântul Ioan Botezătorul; bolnița Mamul; biserica mare și paraclisul Sfintei Mănăstiri Brâncoveni; biserica Sfântul Ioan cel Mare sau ”Grecesc”, biserica Mănăstirii Sfântul Sava, biserica Sfântul Gheorghe Nou din București; biserica din satul Doicești – Dâmbovița; Cozia, Arnota, Strehaia, Sadova, Gura Motrului, Dintr-un lemn, Argeș, Dealu, Snagov; Biserica Domnească și ”Sfântul Dumitru” din Târgoviște; Făgăraș, Sâmbăta de Sus, Ocna Sibiului; biserica Sfântul Nicolae din Galata – Constantinopol; Mănăstirile Surpatele, Polovragi, Mănăstirea Turnu din Târgșoru Vechi – Prahova; Panaghia din Constantinopol; Panaghia Camariotissa din Insula Halki; Schimbarea la Față din Insula Proti; Sumela, lângă Trebizonda; Mănăstirea cu hramul ”Adormirea Maicii Domnului” din Râmnicu-Sărat, închinată Mănăstirii Sfânta Ecaterina din Sinai; paraclisul și trapeza Mănăstirii Sfântul Pavel din Muntele Athos; biserica cu hramul ”Sfântul Gheorghe” din Ismail, de pe malul stâng al Dunării.
Bisericile au fost împodobite cu frumoase picturi în frescă de către doi renumiți zugravi ai epocii, Pârvu Mutu și grecul Constantinos - pictorul preferat al domnitorului Constantin Brâncoveanu.
Model de curaj și înțelepciune, iubitor de țară și de neam, mândru că se numea creștin și statornic întru credința strămoșească, ortodoxă, plin de duh apostolesc, voievodul Constantin Brâncoveanu s-a născut în anul 1654, în localitatea Brâncoveni din ținuturile Romanațiului, descendent – pe linie paternă – al lui Matei Basarab, domnitor între 1632 și 1654, mare ctitor de biserici și mănăstiri, și – pe linie maternă – al postelnicului Constantin Cantacuzino, de viță împărătească. Tatăl său a fost postelnicul Papa, ostaș și dregător de seamă al Țării Românești, care a fost însă ucis într-o răscoală a seimenilor, ostași plătiți, nemulțumiți de hotărârea domnitorului Constantin-Șerban Basarab de a le limita privilegiile. Pe atunci, Constantin Brâncoveanu avea mai puțin de un an. S-a căsătorit cu Maria, fiica lui Neagoe Basarab și nepoata lui Antonie Vodă, familia fiindu-i binecuvântată de Dumnezeu cu 11 copii, dintre care 4 băieți (Constantin, Ștefan, Radu, Matei) și 7 fete (Stanca, Maria, Safta, Ancuța, Ilinca, Bălașa, Smaranda). A fost uns domn în 1688, de către Mitropolitul Ungro-Vlahiei, Teodosie, cu acordul Patriarhului Ierusalimului, Dositei, iar cel dintâi lucru pe care l-a făcut, a fost să continue tipărirea Bibliei de la București (1688) pe înțelesul tuturor românilor din Țara Românească, Dobrogea, Oltenia, Moldova, Banat și Ardeal, din Crișana și Maramureș. Cercetătorii lingviști Alexandru Rosetti, Boris Cazacu și Liviu Onu subliniază în lucrarea lor (Istoria limbii române literare, 1971) faptul că ea reprezintă sinteza eforturilor tuturor scriitorilor ecleziastici români de până atunci, deschizând calea pe care se va dezvolta limba română literară de mai târziu. Impune, așadar, graiul muntenesc, eliminând, pe cât se poate, termenii slavoni și stabilind modul în carea avea să se vorbească și să se scrie în limba română din acel moment înainte.
Constantin Brâncoveanu? ”Principe al culturii noastre, adeverind faptul că cel ce dobândește virtuțile creștine și atinge treapta sfințeniei se arată strălucit și destoinic nu numai în cele duhovnicești, ci și în cârmuire, în litere, științe și arte, ajungând om desăvârșit în toate” (Înalt Preasfințitul Gherasim, Arhiepiscopul Râmnicului).

DE LA ”DON EGIDIO” LA ”AUTENTIC ROMÂNESC”

DE LA ”DON EGIDIO” LA ”AUTENTIC ROMÂNESC”

sau PROMOVAREA AUTENTICĂ A VALORILOR ROMÂNEȘTI

Când o întâlnești pe Ana, știi că totul se poate, dacă vrei, dacă-ți dorești cu ardoare și lupți cu toată ființa pentru un ideal, pentru ceva sau cineva. Deși firavă, este ambițioasă. Deși blândă, este energică. ”Un suflet mare, într-un trup mic” – așa cum o caracteriza profesorul său de matematică, Valeriu POPESCU.

ASOCIAȚIA ”AUTENTIC ROMÂNESC” își propune promovarea valorilor spirituale și tradiționale, promovarea tuturor meșterilor populari care doresc să i se alăture, a produselor românești autentice, fiind un sprijin real și permanent al celor ce doresc să fie promovați gratuit. Datele de contact sunt: - telefon 0766.258.419, e-mail: autenticromanesc.eu@gmail.com, nana.predoiu@yahoo.com.

-         Sunteți președinta Asociației ”Autentic Românesc”. Unde își are sediul Asociația?

-         Asociația ”Autentic Românesc” cunoaște două locații în comuna Costești, județul Vâlcea: în casa Părintelui Victor-Ovidiu Mureșan, în Căline, ființează sediul social, iar sediul lucrativ – în satul Bistrița, în casa mea.

-         Totul se face cu binecuvântarea preotului?

-         Da. Când am organizat evenimente la azilul de bătrâni din satul Bistrița, Părintele Mureșan a fost cel care a dăruit icoane – nu pentru toate camerele  (căci nu s-a putut astfel), ci doar pentru unele –, icoane care erau ale sale, nu ale bisericii sau ale Protoieriei ori Arhiepiscopiei.

-         Cum a luat naștere Asociația?

-         Am lucrat 1 an în Italia și acolo am cunoscut un preot. Era în 2006, anul în care românii erau aspru judecați și urâți, totodată, datorită lui Mailat. Toate predicile acestui preot erau în favoarea românilor; el spunea că și Italia are criminali, că și Italia are oameni de nimic și - mai ales – le atrăgea atenția italienilor să nu ne asocieze pe noi, cei care munceam acolo, cu acel criminal, pentru că noi făceam un sacrificiu: ne lăsasem familiile, ne lăsasem totul pentru a merge în Italia ca să muncim pentru ei.

-         Îi aprecia așa de mult pe români? Îi admira?

-         Foarte mult! Întrucât cunoscuse extrem de mulți români de treabă. Și, pur și simplu, în biserica lui milita pentru români. Mi-am dorit foarte mult să-l cunosc.

Timpul liber, acest preot și-l dedica orfanilor, bătrânilor, bolnavilor, mergând pe la casele lor, cu copiii făcea ore – meditații -, bătrânilor le alina durerile, întărindu-i cu sfaturi duhovnicești, cu pilde creștinești, parcă desprinse din ”Pateric” – adevărate medicamente de suflet. Am fost atât de impresionată de el!

În mintea mea încolțise de foarte mult timp gândul de a înființa o asociație, prin care să ajut oamenii, categoriile acestea defavoizate: orfani, bătrâni.

Atât de mult m-a impresionat tot ceea ce făcea acel preot italian, încât – așa cum am spus – mi-am dorit să-l cunosc. M-am dus la el și i-am spus că voi înfiița o asociație care avea să-i poarte numele. Așa a luat naștere Asociația. La început, purtând numele ”Don Egidio”. Părintele, simțindu-se un pic obligat, mi-a dat bani și așa am început să organizez spectacole la azilul de bătrâni din satul Bistrița, ori la Casa de copii din Băbeni.

-         De unde dorința aceasta de a fi alături de copiii și de bătrânii din azile?

-         Am făcut toate acestea pentru că (surorile mele lucrând printre ei) îi văzusem adesea, constatând – cu mâhnire – faptul că ei nu socializau, nu comunicau, stăteau retrași, fiecare într-un colț al lui. Ei aveau condiții europene, aveau masa asigurată, aveau tot ce le trebuia, în schimb nu comunicau, nu socializau, erau închiși în ei, triști. Atunci mi-am propus să fac ceva pentru ei și așa am pornit la drum.

-         Cum ați procedat?

-         Cu copiii din ansamblurile din Costești, de la Horezu – care s-au oferit voluntari –, am început să colindăm, la azil, la Bistrița, ori pe unde mai puteam merge.

-         Cei mici au fost receptivi, însă părinții lor cum s-au dovedit a fi?

-         Și ei au fost foarte receptivi. Toți-toți. Nu am primit niciun refuz, niciodată.

-         Cum v-ați descurcat cu cheltuielile (de transport, pentru a le oferi câte ceva celor cărora le aduceați un zâmbet pe față)?

-         Am început să primesc mici sponsorizări, ca să le pot cumpăra ba una, ba alta.

-         Ce a determinat schimbarea denumirii Asociației?

-         Am început să mă lovesc de ideile acestea ale noastre: pentru ce Asociația să poarte numele ”Don Egidio”? Au fost foarte mulți care doreau să mă ajute, dar se cramponau de acest nume. În același timp, am început să promovez și ansamblurile folclorice. Dacă tot le luam cu mine pe la azile, peste tot, le-am făcut cunoscute, prezentându-le la zilele comunelor din împrejurimile localității noastre, ori mult mai departe. Apoi, meșterii populari, pe care îi întâlneam în aceste locuri, doreau să vină și să lucreze cu copiii ori cu bătrânii. Am și avut un proiect – ”Și noi suntem utili!” s-a numit -. Ceramiștii ne-au dat (și au și venit ei înșiși) materiale de tot felul. Am organizat miniateliere de creație.

Această colaborare cu meșterii, cu ceramiștii români (între timp, am primit și un post de la Primăria Horezu, având ca sarcină de lucru promovarea turismului urbei și a creatorilor populari) a condus la hotărârea de a schimba numele Asociației. Am mers în Italia, i-am spus preotului de-acolo ce am de gând să fac și de ce, iar acesta m-a susținut. Cred că i-am luat și o greutate de pe inimă, pentru că se simțea obligat, într-un fel, să ne ajute. Așa s-a ajuns la ”Autentic Românesc”.

-         Cartea de vizită a Asociației este impresionantă. Promovați valorile spirituale și populare românești, promovați meșteri populari. Cum se realizează această promovare?

-         Ne-am ocupat și ne ocupăm și de creatorii populari care nu au mai fost promovați și nici nu dețin mijloacele necesare propriei promovări. Ei stau acasă, lucrează, așteaptă să li se cumpere obiectele. De foarte multe ori, le-am cumpărat creațiile, dăruindu-le în alte părți, pentru a-i face cunoscuți și pentru a avea, încetul cu încetul, vânzare.

-         Vorbind despre Asociație, ne gândim la oamenii care lucrează acolo. Câți membri numără Asociația ”Autentic Românesc”?

-         Asociația a mers cu 6 membri fondatori, la care tot mai mulți au aderat: meșteri populari, ansambluri folclorice, prieteni. De exemplu, Gigiu Istocescu din Costești mi-a donat pâine, cozonac pentru evenimentele pe care le-am avut.

-         Numai din Costești și din Horezu?

-         Nu. Din multe zone geografice. De pildă, din Suceava, din Baia-Mare etc.. Tot timpul sunt alături de noi, ori fizic, ori prin obiectele pe care ni le trimit spre vânzare, atunci când participăm la vreo licitație cu scop de întrajutorare.

-         Ce alte activități mai derulați?

-         Am demarat înființarea unui ansamblu artistic la Casa de copii din Băbeni, pentru că și ei merită o șansă în plus. Le-am făcut și o licitație a brazilor de Crăciun, pentru a le putea cumpăra costume populare.

Ansamblul copiilor de la Casa din Băbeni se numește ”Ghiocelul”, pentru că, precum  florile acestea pure, albe, delicate își înalță frunțile spre cer prin omăt, prin ger, prin frig, tot așa le doresc să răzbată și ei prin viață. Sunt niște copii extraordinari, am o relație frumoasă cu ei, sunt deosebiți, îți trezesc în suflet un sentiment aparte.

Am lansat și o fetiță de la Horezu, o foarte bună interpretă de muzică populară

-         Sponsorii sunt ușor de găsit?

-         Nu prea, deși, atunci când se organizează diverse evenimente, primesc sponsorizări. Dar Asociația nu vrea să se bazeze doar pe acestea, astfel încât am trecut și pe dublu scop lucrativ: pentru a avea și noi o producție, din valorificarea căreia – după ce vom fi plătit toate impozitele, dările – să-i putem ajuta pe semenii noștri.

-         Ce fel de produse?

-         Produse BIO, pe care încercăm să le scoatem la iveală, pentru că aș vrea să învățăm a mânca sănătos, iar noi – zona noastră – avem potențial. Avem, slavă Domnului!

-         Plante medicinale, fructe, legume?

-         Da. Fructele de pădure care nu sunt stropite; apa munților ce nu conține nitrații pe care-i conțin apele de la câmpie. Am amenajat deja un spațiu – sediul Asociației – unde facem gemuri și dulcețuri.

-         Cine se ocupă de acestea?

-         Jumătate din membri Asociației a pus umărul la muncă.

-         Care este satutul membrilor Asociației?

-         Sunt voluntari. Da! Nu vor mai putea face, la infinit, muncă de voluntariat, de aceea Asociația își va aduna fonduri din vânzarea producției proprii și astfel va fi capabilă să-i plătească. Așa se vor crea și locuri de muncă, vom avea și scop umanitar.

-         Ați derulat parteneriate și cu instituții ale statului?

-         Mi-au stat alături Primăriile din Horezu, Costești și Govora.

De asemenea, Direcția de Protecție a Copilului din Vâlcea m-a susținut tot timpul.

-         Sunteți o persoană care atrage oamenii, ca un magnet, în jurul său.

-         Cred! Cred că aceasta s-a și întâmplat! Constat și eu că în orice mi-am propus, au venit oamenii în întâmpinarea mea și niciodată n-am găsit nemulțumiri, niciodată n-au fost nereușite, toate au mers foarte frumos, toate au avut ca finalitate exact scopul inițial.

-         Care a fost scopul Zilei Recoltei?

-         Ziua Recoltei a plecat de la ideea mea și a domnului Primar Toma Peștereanu de a arăta că în Costești nu avem doar frumusețile acestea naturale, cu care ne mândrim (Trovanții, Parcul Buila-Vânturarița), ori create de mâna omului (atâtea și atâtea lăcașuri de cult – mănăstiri și biserici, schituri -, adevărate bijuterii arhitecturale, dar și construcții civile), ci și mâncare sănătoasă, se poate face și turism. Acestea vor fi ramuri importante ale dezvoltării economiei Comunei. Noi avem ce oferi, trebuie doar să arătăm. Ne dezavantajează un pic zona, căci nu suntem Bran, nu suntem Bucovina, dar dacă oamenii vin și gustă, și văd, atunci își schimbă părerea. Iar în Costești, lucrurile au început să se miște, oamenii au început să prețuiască mai mult pământul, să-l îngrijească, să-l cultive. Și am zis: mâna aceasta de oameni trebuie evidențiată, trebuie pusă în valoare, să arătăm că se poate, să arătăm că, de fapt, tot pământul va fi cel care ne va salva. Am demarat, am organizat evenimentul chiar lângă Trovanți.

-         Au oprit cei aflați în drumeție, conducătorii auto?

-         Foarte multă lume a oprit. Zicea domnul primar că trebuie să se găsească o soluție, pentru că, Drumul Național fiind în curbă, este foarte periculos. Trebuie să se facă un traseu dublu, pentru a se putea amenaja ceva acolo, deoarece oamenii vor căuta mâncarea sănătoasă.

-         La ce alte evenimente ați mai participat?

-         Am participat la înfrățirile dintre orașul Horezu și moții din Alba, ori cu Nădlag și Sighișoara, dintre Costești și Bran; facem o publicitate încrucișată: la Bran, de pildă, se vorbește în media laică despre noi, sunt afișate pliantele noastre, iar noi le punem pe-ale lor; am participat la târgurile de turism din țară.

-         Ansamblul de dansuri populare ”Floricica” este constituit din adulții comunei Costești, intelectuali și casnici. Ați colaborat și cu acesta? L-ați promovat în vreun fel?

-         CD-ul cu înregistrarea prezentării ansamblului folcloric ”Floricica” de către Asociația noastră a fost realizat. Ansamblul ”Floricica” este ansamblul de suflet al Asociației. Și el a fost prezent la evenimentele noastre, ne-a sprijinit atunci când am mers în centrele de bătrâni.

-         Domnul primar v-a stat alături și uneori chiar v-a însoțit când ați participat la diverse evenimente organizate în țară, chiar și în București.

-         Domnul Primar Toma Peștereanu a îmbrățișat ideea Asociației și în orice am întreprins ne-a stat alături, ne-a ușurat foarte mult munca la evenimente, pentru că a pus mâna pe telefon – atunci când a fost nevoie -, știind pe cine să sune ca să ne dea o mână de ajutor.

-         Este un primar tânăr.

-         Da, tânăr și ambițios; este omul care încearcă să-și educe consătenii în sensul că trebuie să se descurce oricare ar fi greutățile vieții. Știe să-i mobilizeze pe tineri, îi înțelege și îi sprijină. Este receptiv la toate proiectele care ar aduce ajutor chiar și unei singure persoane.

-         Cum arată prezentul pentru Asociație?

-         Suntem în faza în care culegem rețetele bătrânilor, care nu trebuie uitate. Trebuie să ne întoarcem la natură, pentru că Dumnezeu ne-a dăruit natura ca medicament, spre vindecare. Vrem să scoatem, astfel, o carte a unei localnice care nu a fost niciodată bolnavă, n-a avut nicio zi de spitalizare, nu a înghițit nicio pastilă. Are 80 de ani, este soție, mamă, bunică. A știut, de primăvara până toamna, din ce plante să facă ceaiuri, cum să le facă, când și cum să culeagă plantele medicinale, ce să-și pregătească de mâncare, cum să mănânce sănătos. E un om deosebit, iar mâncărurile ei – ca la mănăstire: atât de bune sunt!

-         Cu ce gânduri întâmpinați primăvara?

-         Se apropie Izvorul Tămăduirii, când este și sărbătoarea comunei noastre, eveniment în desfășurarea căruia suntem implicați și noi, 100%: cu ansamblurile folclorice, cu meșterii populari; dezvelim și bustul domnitorului Matei Basarab – se împlinesc 360 de ani de când domnitorul își doarme somnul de veci în ctitoria sa, Mănăstirea Arnota -; vom lansa cărți, vor fi organizate simpozioane.

Ne pregătim, sufletește și trupește, inclusiv pentru întâmpinarea Sfintelor Sărbători ale Paștelui, după care vor începe evenimentele: la Bran, la Govora etc.. Având parteneriate cu ei, mergem și îi sprijinim.

-         Putere de muncă să aveți și sănătate, spre a le duce, la final, pe toate!

-         Vă mulțumesc!

-         În încheiere, vă rugăm să adresați un cuvânt cititorilor interviului nostru.

-         Le doresc cititorilor dumneavoastră sănătate și toate cele bune, un post ușor și bucurii duhovnicești cât mai multe, îndemnându-i, totodată, să mănânce sănătos, să slujească semenilor lor cu iubire frățească, să iubească tradiția, creația populară, promovând-o în drumurile lor. De asemenea, le lansez invitația de a fi alături de noi la sărbătoarea comunei Costești, de Izvorul Tămăduirii. Nu vor regreta! Vor găsi aici o lume minunată!

-         Vă mulțumim pentru interviul acordat, pentru gândurile frumoase și pentru invitație!

AICI este locul în care legenda își dă mâna cu Îngerii și Sfinții, aici îți poți regăsi etern liniștea, pacea sufletească, îți poți ”reîncărca bateriile” și a o lua mai departe. Curaj!        Situată în județul Vâlcea, în NE Olteniei, la poalele Munților Căpățânii, brăzdată de râurile paralele Bistrița și Costești, comuna se impune prin apele sale minerale iodate, prin cariera de nisip și trovanți de diferite dimensiuni, unici în lume, formați în decurs de peste zece milioane de ani – aflată la S, în Dealul Costeștilor –. Cu aceștia (trovanții), s-a amenajat un muzeu în aer liber: MUZEUL TROVANȚILOR.        În Costești, sărbătoarea este trăită la maximum, cu tot sufletul, de întreaga comunitate creștin-ortodoxă, racordată la cea mai înaltă trăire duhovnicească ce străluminează ființa, permițându-le locuitorilor să se bucure de fiecare clipă trăită în comuniune, cu Dumnezeu, cu Sfinții, cu rugăciunea, bucurie tranformată, uneori, în cântec și joc. Iar dacă te vei prinde-n horă cu membrii ansamblului ”Floricica”, viața ți se va preschimba în dor și în frumos:         AICI, fiecare loc, fiecare om își are povestea sa, devenind, peste ani, legendă; poveste ce vine din vechime și merge, de mână cu prezentul, în viitor. AICI, totul pare un basm, devenit realitate: cu şcoli împărăteşti, cu obiceiuri şi tradiţii minunate, cu frumoase costume care îi fac pe purtătorii lor să semene cu prinţi şi prinţese…        Dacă vrei să fii mai aproape de Dumnezeu, sau să stai de vorbă cu Îngerii şi Sfinţii, dacă vrei să îți descrețești fruntea, inima și sufletul, te invit la o călătorie pe aceste meleaguri, iubite cititorule, dorindu-ți călătorie cu folos duhovnicesc, sănătate, ”ajutor de la Domnul, Cel ce a făcut Cerul și Pământul”!

Nicoleta ENCULESCU – masterandă anul I, Faculatea de Teologie Ortodoxă ”Justinian Patriarhul” București, specializarea Comunicare și comuniune eclesială în spațiul ortodox eclezial

UCENICIE ÎNTRU DUHOVNICIE. PE CALEA SFÂNTULUI URCUȘ

INTERVIU REALIZAT DE MASTERAND NICOLETA ENCULESCU – ANUL I, COMUNICARE ȘI COMUNIUNE ECLESIALĂ ÎN SPAȚIUL ORTODOX ECLEZIAL

-         Universitatea București, Facultatea de Teologie Ortodoxă ”Justinian Patriarhul”,

an universitar 2013 / 2014 –

  

I.                  I N T R O D U C E R E

       Săptămâna Sfintelor Pătimiri ale Domnului Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos din anul mântuirii Domnului 2014 mi-a prilejuit bucuria reîntâlnirii și redescoperirii unui alt ucenic al Părintelui meu duhovnic - slujitor al bisericii cu hramurile Nașterea Maicii Domnului și Sfântul Trifon din București, Protoieria III Capitală, strada Foișorului, nr.119-121, Petru-Dan POPA.

       Părintele meu duhovnic? Dacă nu era părintele meu duhovnic, nu ştiu unde aş fi ajuns. Pe cei aflaţi în suferinţă i-aş încuraja să-şi găsească un preot duhovnic, pentru că el oferă vindecare prin însăşi prezenţa sa; îi călăuzeşte şi îi modelează pe fiii săi duhovniceşti nu atât prin cuvinte stăruitoare, cât prin exemplul viu şi deosebit pe care îl oferă. Forța morală și artistică a predicilor Părintelui meu duhovnic, cu care m-a atras și m-a cucerit încă din anul 1997, de când am pășit, pentru întâia oară în această biserică din apropierea casei mele – deși nu făceam parte, pe atunci, din parohie -, este dată nu numai de pilde, proverbe, expresii tipice si tâlcuri, nu numai de atmosfera aceea care te apropie mai mult de Dumnezeu, ci și de limbaj, mereu proaspăt și surprinzător, având toată seva vorbirii populare, și totuși îngrijită, fără greșeli supărătoare de exprimare. Totul, în vorbire, este coerent, fluid, logic și inteligibil pentru orice creștin. Părintele meu duhovnic știe să se coboare sau să se ridice la nivelul de pricepere, de înțelegere al fiecărui creștin. Sfaturile sale sunt nu numai îndreptare de viață creștinească, norme duhovnicești, ci și lumină călăuzitoare în urcușul greu către Dumnezeu. Iar felul în care psalmodiază, puterea rugăciunilor ce le rostește în Sfântul Altar și în mijlocul bisericii, la scaun de tainică spovadă sau de încurajare și de întărire sufletească, produc o emoție puternică în sufletul oricărui credincios, chiar de la prima intrare a sa în acest sfânt lăcaș de cult. Aici se simte, cu putere, ”purtarea (…) Sfântului Duh”. Acest lucru l-am simțit și eu atunci, demult, în 1997, la auzul cântării sale de mulțumire și de recunoștință ”Iubi-Te-voi, Doamne, vârtutea mea. Domnul este întărirea mea și scăparea mea, și Izbăvitorul meu”, acest lucru îl simt și acum, ori de câte ori pașii mă poartă aici, ”cu credință, cu evlavie și cu frică de Dumnezeu”.

       Reîntâlnirea cu ucenicul Părintelui meu duhovnic, Gabriel-Florin Darie, ajuns – iată – acum, la rându-i, preot dreptmăritor creștin, vrednic urmaș al întâiului său dascăl întru slujirea lui Hristos, glasul său dumnezeiesc cu care rostea rugăciunile în Sfântul Altar, dar și puterea predicii sale de la sfârșitul Deniei din Joia Mare, au constituit un prilej de dulce rememorare a anilor trecuți când noi toți, fiii duhovnicești ai Părintelui Petru-Dan POPA, constituiam o mică – dar puternică! – familie: eram frați și surori întru Hristos. Frați și surori care ne strângeam și mergeam, în pragul Nașterii Domnului sau al Marelui Praznic al Învierii Mântuitorului, la cămine de bătrâni, cu daruri; le împărțeam – copiilor din parohie și nevoiașilor, persoanelor în vârstă – mici cadouri la Marile Praznice Împărătești, ori împodobeam, de Crăciun, bradul bisericii, cântând colinde împreună cu părintele nostru drag, dar și la fereastra casei parohiale.  Sau, în Sâmbăta Mare, ajutam prin biserică, tăind pâine pentru sfințirea Paștelui, în glas de cântec sfânt, ori pregâtindu-i veșmânt nou, luminos, pentru noaptea cea sfântă, noaptea Învierii. Eram tineri ce cântam la strană și rosteam Psalmii Utreniei, cu credință, nădejde și dragoste! Sper ca niciunul dintre noi să nu-și piardă aceste virtuți, pe cale, sper ca toți să fim vrednici a ne numi, până la final, ”ucenicii Părintelui Petru-Dan POPA”.

       Reîntâlnirea aceasta cu Părintele Gabriel-Florin Darie m-a determinat să-l intervievez imediat după terminarea Deniei, considerând că învățătura și tot ce-a strâns în sufletul său, începând de la întâiul său îndrumător pe calea mântuirii, până la aceea a Sfinților Aposoli și Părinți ai Bisericii Ortodoxe, ai profesorilor săi de la Seminarul Teologic Ortodox și de la Facultatea de Teologie Ortodoxă ”Justinian Patriarhul” din București, nu trebuie pierdută, fiind far călăuzitor pentru orice mirean. Să-l ascultăm, așadar!

II.               INTERVIUL PROPRIU-ZIS

”A fost o perioadă foarte frumoasă și timp de câteva luni de zile am muncit enorm pentru a-mi îndeplini acest gând frumos…”

1. V-ați făcut ucenicia la biserica ”Foișor” din Protoieria III Capitală. Ce ne puteți spune, Preacucernice Părinte Gabriel-Florin Darie, despre anii  aceia?

          Doamne, ajută și "Hristos a Înviat"! Într-adevăr, putem spune că mi-am făcut ucenicia la Biserica "Foișor"! Totul a început în anul 2006, când m-am prezentat la Biserica "Foișor", care, de altfel, era Biserica parohiei de care aparțineam la momentul respectiv, și l-am rugat pe părintele Popa Petru-Dan, parohul bisericii, să mă îndrume, să mă sfătuiască, întrucât doream, cu tot sufletul, să mă înscriu la Seminarul Teologic Ortodox din București. Părintele m-a primit cu multă dragoste, deoarece mă cunoștea foarte bine, atât pe mine, cât și pe familia din care fac parte, noi fiind – de altfel - nelipsiți de la Sfintele Slujbe din duminici, dar și din sărbători. Vă mărturisesc că am fost foarte încântat de faptul că Părintele nu numai că m-a îndemnat să merg la Seminar, dar și de faptul că mi-a spus că mă va susține. Și, astfel, a început o perioadă de pregătire asiduă împreună cu părintele Petru-Dan. Îmi amintesc că, după fiecare Sfântă Liturghie, ne retrăgeam în grădina casei parohiale și acolo, unde se aflau o măsuță și două scăunele, timp de 2-3 ore, deslușeam împreună tainele teologiei. A fost o perioadă foarte frumoasă și timp de câteva luni de zile am muncit enorm pentru a-mi îndeplini acest gând frumos, pe care îl aveam din copilărie, și anume de a deveni slujitor al lui Dumnezeu. Mai târziu, am devenit cântăreț al acestei biserici, pentru o perioadă de aproximativ 2 ani, timp în care i-am slujit lui Dumnezeu, dar și părintelui Popa Petru-Dan, cu toată dăruirea.

2. – Când ați fost chemat la slujirea întru această sfântă biserică în care propovăduiți acum Cuvântul lui Dumnezeu și învățătura Sfinților Apostoli și ai Sfinților Părinți, a Bisericii Ortodoxe Române?

          În data de 01 August 2013, am fost chemat la treapta Preoției, fiind numit preot coslujitor la Parohia Siliștea-Snagovului, județul Ilfov. Hirotonia întru diacon a avut loc în data de 03 August 2013, iar hirotonia întru preot a avut loc în data de 04 August 2013.

3. - Și ca preot duhovnic ați fost hirotesit de la început?

          Hirotesia întru duhovnic a avut loc în data de 20 Septembrie 2013, în Paraclisul "Sfântul Mare  Mucenic Gheorghe", Catedrala Patriarhală.

4. – În orice familie, există tradiții, obiceiuri. Raportându-vă la mica familie pe care o alcătuiți, ce tradiții aveți?

          Fiind preot de foarte puțin timp (6 luni), nu am sesizat anumite tradiții în sânul comunității pe care o păstoresc.

”De trebuință este ca duhovnicul să fie așezat cu adevărat cu fața spre Cer, către Dumnezeu”

5. – Preotul duhovnic este foarte important în viața fiilor săi duhovnicești. Cum să ne găsim / să ne alegem preotul duhovnic cel mai bun? Care sunt trăsăturile sale definitorii?

          Într-adevăr, duhovnicul are un rol extrem de important în viața unui om, mai ales dacă acest om îi este fiu duhovnicesc.  El trebuie să fie foarte iscusit ca să reușească a-l convinge pe cel ce se căiește să nu plece, să nu se complacă în boala sa, ci să înceapă tămăduirea duhovnicească. Duhovnicul tre­buie să se priceapă să-l influențeze pe omul care a venit la el, să-l facă să ia în serios pro­blema bolii duhovnicești, să simtă pericolul acesteia. Duhovnicului i se cere un dar pe care nu toți preoții îl au. Este nevoie de o anume experiență în comunicarea cu oame­nii și de o însușire deosebită a relației cu ei, de posibilitatea de a le insufla încredere. Însă, mai mult decât orice, este nevoie de duhovnicie. De trebuință este ca duhovnicul să fie așezat cu adevărat cu fața spre Cer, către Dumnezeu, în așa măsură, încât omul care a venit la el să simtă îndată dimensiu­nea vieții duhovnicești. Să simtă împreuna cu preotul că aici se deschide ceva cu desă­vârșire nou și, în același timp, cea mai im­portantă latură a vieții lui. E de trebuință ca duhovnicul, prin rugăciunea lui, prin viața lui, să atragă binecuvântat ajutor de Sus. Cei mai buni duhovnici au fost întotdeauna duhovnicii cu viață sfântă.

6. – Ce ne puteți spune despre Taina Sfintei Spovedanii?

          Despre Taina Spovedaniei se pot spune foarte multe. Spovedania este una din­tre cele mai mari Taine care ni s-au dat; cu toate acestea, pocăința este una din­tre Tainele profanate în cel mai înalt grad, astăzi. În timpurile noastre, Taina Pocăinței a devenit greu de înțeles de către toți, chiar dacă ne este cunoscut tuturor că spoveda­nia are ca țel curățirea conștiinței păcăto­sului care se căiește. Toate acestea ne sunt destul de clare. În realitate, doar teoria ne este limpede. În fapt, însă, foarte rar întâl­nim un om care ar putea să ne explice așa cum ar trebui să decurgă spovedania și cum ar trebui să ne raportăm noi la ea. Părintele Paisie Aghioritul spunea ca în lume "este lupta și vom avea și răni. Dar acestea se vindecă prin Spovedanie", iar Spovedania trebuie să vină dintr-o durere a inimii și căință pentru păcatele pe care le-am facut.

7. – Anul 2014 este anul închinat Tainei Sfintei Euharistii și al Sfinților Martiri Brâncoveni. Ce ne puteți spune despre Taina Sfintei Euharistii?

          Nimic altceva nu-l sfințește pe om precum Taina Sfintei Euharistii. Taina Sfintei Euharistii este hrana crești­nului. Trupul lui Hristos pe care-L primim înlăuntrul nostru, prin Dumnezeiasca Euharistie, preschimbă trupul nostru în Trupul lui Hristos, și sângele nostru în Sângele lui Hristos. Sfânta Împărtăşanie este cea mai mare Taină, fiindcă prin ea noi nu primim numai harul dumnezeiesc, ci pe însuşi Iz­vorul Harului, pe Iisus Hristos, împărtăşindu-ne cu Trupul şi Sângele Său. 

 „Cu sângele martirilor din toată lumea, ca și cu o purpură și vizon e împodobită Biserica“

8. – Să privim o clipă în trecut, de la începutul istoriei mântuirii neamului omenesc, până la Sfinții Martiri Brâncoveni. Avem, de-a lungul timpului, nenumărate exemple de martiri. Ce este martirajul?

          Martirajul este o formă de mărturisire a credinței noastre ortodoxe strămoșești și moartea Martirilor este o dovadă a Învierii lui Hristos și ea a convertit neamuri prin mărturia jertfirii lor de sine. Într-un anume sens, numai martiriul e adevărata mărturie și adevăratul creștinism, pentru că numai el l-a pus cu adevărat și irevocabil pe Hristos mai presus de tot ce e propriu, fără a ține nimic și fără întoarcere înapoi. Cine și-a dat viața poate da mărturie cu putere pentru Cel ce Și-a dat viața Sa. În acest sens, martirii sunt Evanghelia trăită în deplinătatea ei și, prin urmare, temeiul Ortodoxiei.  „Cu sângele martirilor din toată lumea, ca și cu o purpură și vizon e împodobită Biserica“. Din acest motiv, și fiecare Sfântă Liturghie, fără excepție, se celebrează deasupra moaștelor unor martiri.

9. – Putem vorbi despre martiraj în zilele noastre?

          Fiecare dintre noi suntem chemați să aducem mărturie sau martiriu pentru Hristos. Nu este altă cale spre Dumnezeu, cu excepția celei pe care El Însuși ne-a croit-o terapeutic: fiecare trebuie „să se nege pe sine însuși, să-și ia crucea sa zilnic și să-I urmeze Lui“. Urmându-L pe Hristos, Îl vom găsi atât pe El, cât și pe noi înșine. Aceasta este bucuria mar­tirilor, o bucurie și o iubire cu care ei au biruit lumea, cre­zând, din toată inima, în cuvintele lui Hristos: „În lume veți avea necazuri, dar îndrăzniți, Eu am biruit lumea“ (In 16,33).

”…cea mai interesantă aventură este viața în Hristos. Dacă doriţi cu adevărat o viaţă plină de surprize, minunate surprize, porniţi pe calea lui Hristos…”

10. – În încheierea interviului nostru, ce sfaturi le-ați da tinerilor și tuturor adulților?

          Tinerii par astăzi fragili spiritual, și sunt fragilizaţi în mod sistematic, în mod programatic, am putea spune. Lumea noastră este o lume care îi fragilizează spiritual pe oameni şi, sigur, începe cu copiii şi cu tinerii. Ca să fii tare, trebuie să te întăreşti. Sunt oameni, sunt tineri care visează, ştiu eu, să aibă muşchi tari – îşi cultivă trupul. Sigur, e foarte bine dacă o fac la modul corect şi disciplinat. Dar prea puţini vizează o tărie spirituală! Tăria sfântului, a atletului în Hristos. Oamenii visează aventură, visează o viaţă plină de lucruri interesante… Ei, vreau să vă spun că cea mai interesantă aventură este viața în Hristos. Dacă doriţi cu adevărat o viaţă plină de surprize, minunate surprize, porniţi pe calea lui Hristos, care este o cale strâmtă, la început, cel puţin. Ea se lărgeşte pe măsură ce o străbaţi. Ea porneşte de la punctul acela din inimă, în care Hristos se întâlneşte cu persoana ta, şi se tot lărgeşte, pe măsură ce străbaţi acest drum până la infinitul Împărăției lui Dumnezeu. Calea păcatului pare o cale largă, este largă la început, dar se tot strâmtează și ajunge la o fundătură, în care nu mai ai nicio ieșire. Calea strâmtă, însă, este calea aceasta a disciplinei, a luptei, a seriozității, pe care, străbătând-o, o descoperi tot mai mult în infinitatea ei minunată.

          Așadar, șansa noastră nu poate fi alta decât să ne întoarcem cu toată inima la Hristos. Trebuie multă răbdare în necazuri  și pocăință înainte de a nădăjdui ceva mai bun. Iar dacă vom alege această cale, neîntârziat vom primi răspuns de la Dumnezeu, Care așteaptă să-I dăm inimile pentru ca El să ni le umple cu bucuria harului Duhului Său celui Sfânt. Să ne străduim să punem în lucrare darurile Învierii şi să nădăjduim că puterea lui Hristos cel răstignit şi înviat va revigora şi va trezi neamul nostru atât de încercat.

11. – Vă mulțumim pentru interviul acordat și vă dorim acum, la Marele Praznic al Învierii, ca Îndelungrăbdătorul și Dătătorul a tot binele, să vă dăruiască toate cele de folos sufletesc, împlinirea tuturor bunelor dumneavoastră doriri, realizări cu sănătate într-o viață binecuvântată de Dumnezeu și mântuire! ”Hristos a înviat!”

          "Adevărat a Înviat!" și Domnul să ne ajute și să ne binecuvinteze cu darurile Sale cele bogate! Amin.